Când...va mai fi speranţă...

Când toţi vor vorbi despre pace, tocmai atunci va fi război, când albul şi negrul împreună vor fi, când nimic nu va fi ascuns, totul va sta ascuns... Atunci se va întâmpla, atunci va porni un război care ne va mistui pentru că în acest moment al evoluţiei noastre suntem într-o criză existenţială şi morală, când totul e numai sex, violenţă, droguri şi crimă, o lume plină de sânge şi răutate în care Holocaustul Ascuns (avortul) a omorât mai multe suflete decât cele doua conflagraţii mondiale la un loc. O lume în care otrăvurile din mâncare şi medicamente ne ucid încet dar sigur, când religia nu doreşte decât putere (de parcă şi-a mai dorit şi altceva) ajungând să manipuleze şi să dezbine oamenii săraci şi neinformaţi. Când am ajuns să ne urâm între noi pentru orice lucru de nimic, când totul a devenit deşărtaciune, când bătrânii suferă în agonia sărăciei, când tinerii se sinucid aparent fără nici un motiv, înseamnă că Omenirea a ajuns într-un moment în care trebuie sa decidă pentru viitorul ei.
Când cei care ne conduc îşi vând poporul şi ţara în care s-au născut, când îşi neagă apartenenţele strămoşeşti, înseamnă că am ajuns la marginea prăbuşirii. Într-o perioadă în care banul este înaintea cinstei şi frumosului, înseamnă că ne-am pecetluit soarta.
Nu doresc a fi pesimist, departe gândul acesta de mine, sunt doar constatări din viaţa de zi cu zi, alături de oameni. Îmi doresc ca toţi să ne ridicăm şi să spunem STOP, soarta ne-o decidem NOI singuri, sunt convins că se poate, avem nevoie de curaj şi numai împreună putem ieşi din "închisoare".
Pentru toate Sufletele Curajoase!
Să fiţi luminaţi!

Read more...

CRIZA

Existenţa noastră ca fiinţe superioare al acestui Univers, a ajuns in declin. Observ acest lucru zilnic la oamenii cu care intru in contact (cele aflate în criză spirituală şi care solicită sprijin de specialitate), la persoanele de pe strada, oriunde m-aş duce vad aceleaşi feţe triste, abătute, distruse de frământări şi chinuri interioare terifiante. Oameni cărora le este frică! O frică provocată artificial şi indusă totodată de o societate în cădere liberă. O societate in care religia organizată şi concepţia ei despre Dumnezeu continuă să-şi piardă din credibilitate. O religie virusată, oricare ar fi ea. În felul acesta indivizii încep să caute soluţii in altă parte, orintându-se spre alte "inteligenţe superioare", când de fapt ar trebui să le descopere în ei înşişi. Noi suntem cei care ne putem reinventa şi reconstrui o lume a valorilor şi frumosului. Noi cei care suntem SUFLETE CURAJOASE, ÎNGERI DE LUMINĂ, cu toţii putem să ne impunem în faţă celor care îşi alimentează cu energia noastră propriile EGO-uri. Ne-am născut pentru a învinge, nu pentru a fi învinşi, am venit aici pentru a scăpa de "lanţuri", nu pentru a rămâne "înlănţuiţi". Avem în noi toate instrumentele pentru a reuşi, depinde de noi, acum, în acest moment al existenţei noastre să le folosim. Să ne dăm o şansă, pentru că dacă vom aştepta să vină cineva din exterior şi să facă totul pentru noi, vom avea deziluzii. Noi suntem cei mai în măsură să găsim calea. Universul ne aşteaptă, este deschis pentru toţi, oferiţi-vă darul de a fi ÎNGERI, bucuraţi-vă de voi şi de ceea ce sunteţi, cine are urechi să audă, cine are ochi să vadă, până nu va fi târziu. Sensul existenţei noastre ni-l oferim singuri. Nimic nu ne poate influenţa. În ceea ce fac, ca terapeut, cred în potenţialul clientului de a se schimba, îl sprijin în a se descoperi şi când reuşeşte acest lucru nu vă puteţi închipui ce bucurie îl cuprinde.
Va urma...

Read more...

Funcţiile şi rolul

unui

cabinet de psihologie

  Cabinetul psihologic are anumite funcţii care cred că trebuie enumerate pentru a se înţelege mai bine:

1. Funcţia de investigaţie care constă în aplicarea de probe psihologice, teste psihometrice, chestionare de personalitate şi teste proiective;
2. Funcţia terapeutică, ce vizează aplicarea de tehnici psihoterapeutice în vederea echilibrării emoţionale şi cognitive a pacienţilor;
3. Funcţia de cercetare ştiinţifică implicând studiul mecanismelor destructurărilor şi restructurărilor psihice;
4. Funcţia de învăţământ care vizează pregătirea de noi psihologi clinicieni, informarea personalului medical asupra posibilităţilor şi beneficiilor activităţilor psihologice ca şi promovarea sănătăţii mintale prin măsuri educaţionale.
   
   

Examinarea clinico-psihologică se efectuează în etape şi priveşte recoltarea de date şi elaborarea unui protocol experimental care să developeze personalitatea premorbidă şi starea patologică actuală. Acolo unde este cazul, examenul psihologic se poate efectua pe o durată a mai multe zile, surprinzând astfel dinamica afecţiunii pacientului.

Un examen clinico-psihologic bazat pe probe experimentale durează aproximativ 3-4 ore, iar opţiunea pentru o probă sau alta este o prerogativă exclusivă a psihologului.

Scopul unei testări psihologice poate fi un control de preexaminare, un control de examinare sau un control de post examinare.

Examinarea în cabinetele de psihologie poate fi efectuată colectiv sau individuală. Astfel de examinări pot avea un caracter de selecţie, furnizând date asupra nivelului de dezvoltare intelectuală şi asupra gradului de pregătire şcolară. Nivelul de dezvoltare intelectuală mai poate fi investigat şi în cazul în care există dubii asupra capacităţii mintale a unor subiecţi. Examenul de laborator vine şi în sprijinul organizării activităţii educative prin îmbogăţirea informaţiilor profesorilor asupra clasei de elevi.

Examinările de laborator pot avea loc şi la solicitările părinţilor în cazuri de inadaptare şcolară, de regres şcolar, de punere în evidenţă a unor aptitudini speciale, de nehotărâre în privinţa opţiunii profesionale, de manifestare a unor aspiraţii improprii(cauzate de o supraevaluare a posibilităţilor, de o subevaluare a acestora, de necunoaşterea lor, de influenţe externe neconcludente etc.). de asemenea părintele poate recurge la ajutorul laboratorului şi când părerea sa asupra posibilităţilor copilului şi asupra drumului său de urmat în viaţă nu concordă cu cea a copilului său ori cu cea a şcolii. Stabilirea gradului de dezvoltare a copilului privit prin prisma posibilităţilor de cuprindere în clasa I poate fi un alt motiv pentru care părintele(şi uneori şcoala) apelează la laborator. În cazul conştientizării necesităţii unei mai bune autocunoaşteri, unii elevi pot solicita ajutorul specializat pentru a-şi putea da seama mai bine de capacităţile proprii sau pentru a-şi elimina oscilaţia, ezitarea, nehotărârea în opţiunea şcolară ori profesională.

Pentru examinarea colectivă se folosesc de obicei grupuri întregi(sau grupuri mai mici dacă nu avem amenajată o sală mai mare în acest scop). Într-o astfel de examinare în grup se utilizează testele tip creion-hârtie sau cu ajutorul calculatorului dacă avem la dispoziţie programele necesare.

Un laborator presupune desfăşurarea următoarelor tipuri de activităţi:

• diagnostic psihologic;
• psihoterapie;
• consiliere şi consultanţă psihologică;
• orientare şcolară şi profesională;
• psihodiagnoza şi intervenţia organizaţională;
• selecţia profesională şi analiza psihologică a muncii;
• optimizarea ergonomică a producţiei;
• activităţi psihologice în cadrul marketingului şi reclamei;
• expertiza psihologică şi detectarea comportamentului simulant;
• supervizarea în domeniu;
• activităţi de prevenire în domenii ce fac obiectul profesiei;
• activităţi de cercetare;
• alte activităţi în care sunt implicaţi factorii psihologici şi comportamentul uman.

1. 
   
   Pe scurt, viata unui cabinet psihologic se desfasoara dupa anumite reguli si in deplina concordanta cu nevoile si interesele clientilor.

Read more...

Delicventa juvenila

DELICVENŢA JUVENILĂ

Atunci când vorbim de infracţionalitate, ne referim de fapt la noţiunea generică de criminalitate. Criminalitatea juvenilă corespunde noţiunii de „delicvenţă juvenilă”, acest concept cuprinzând două noţiuni distincte, de „delicvenţă” şi cea de „juvenil”.

Nu există definiţie unitară. Ambii termeni sunt intraţi într-un limbaj comun şi la prima vedere apar semnificaţii bine determinate şi univoce. De altfel, sunt folosiţi deseori cu înţelesuri diferite nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific. Termenul de „delicvenţă juvenilă” nu este întâlnit în legislaţia penală din ţara noastră, dar nici în dreptul pozitiv din alte ţări. Este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice în încercările de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criterii de vârstă. În felul acesta se consideră că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică, dar mai cu seamă mintală a subiectului activ al infracţiunii.

Se impune să facem precizarea că în unele lucrări de specialitate privind „delicvenţa juvenilă” este întâlnit şi termenul de „predelicvenţă”. Această noţiune desemnează în mod nediferenţiat fie situaţia minorului care, deşi a săvârşit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde totuşi penal datorită vârstei ori stării sănătăţii mintale, fie situaţia minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală. Se prezumă în aceste cazuri că minorul este un delincvent potenţial.

De reţinut un lucru foarte important. Conceptul de „delicvenţă” nu este sinonim, deci nu se confundă cu noţiunea de „devianţă”. Mai exact spus, sfera conceptului de „devianţă” este mai largă şi cuprinde ca formă particulară noţiunea de „delicvenţă”. Devianţa constă în orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular. Este la urma urmei un tip de comportament care se opune celui convenţional sau conformist şi cuprinde nu numai încălcările legii, ci orice „deviere” de conduită care are un caracter patologic constant medical şi reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind definită sau percepută ca atare de membrii unui grup social.

Devianţa presupune:

1. o normă cu un anumit grad de generalizare care este recunoscută şi acceptată de majoritatea membrilor unui grup sau colectivităţi umane;
2. un grup social sau o colectivitate relativ extinsă şi stabilă, organizată în funcţie de statuturi şi roluri diverse şi integrată în societatea globală prin adeziunea uneia la sistemul de valori ale acestei societăţi;
3. un sistem de relaţii sociale(sancţiune disciplinară, morală şi legală) prevăzute de norme scrise sau nescrise care ocrotesc valorile sociale acceptate de majoritatea membrilor grupului sau colectivităţii respective.

În funcţie de aceste elemente devianţa poate să se manifeste într-una din următoarele forme de comportament individual sau de grup:

1. Devianţa morală. Aceasta se manifestă sub forma uneia sau mai multor încălcări(abateri) ale actelor normative acceptabile la un moment dat de o anumită colectivitate, în această categorie intrând toate persoanele care săvârşesc fapte imorale care nu au un caracter penal datorită, îndeosebi pericolului social redus. Se încadrează aici şi situaţia minorilor care săvârşesc fapte imorale care nu întrunesc elemente constitutive ale unei infracţiuni (impropriu denumiţi predelicvenţi).
2. Devianţa funcţională. Constă în abaterile de la normele şi standardele de specialitate (tehnicile) exercitării unei anumite concepţii sau profesii. Ea este o abatere de la normele, regulile care privesc realizarea unui anumit rezultat şi care provoacă o anumită disfuncţionalitate în desfăşurarea activităţii respective. Poate consta în abateri disciplinare sau în manifestări de incompetenţă sau incapacitate de exercitarea unei ocupaţii, îndeletniciri sau profesii.
3. Devianţa penală. Cuprinde toate faptele de natură penală săvârşite, chiar dacă împrejurările în care au fost comise sau anumite caracteristici de vârstă, ori prin starea mintală a autorilor sau eventualilor participanţi, constituie cauze legale de înlăturare a caracterului penal al faptei sau responsabilităţii penale a făptuitorilor. În această categorie se încadrează toate persoanele şi acţiunile descrise de legea penală, care constituie o tulburare a ordinii de drept, respectiv:

• criminalitatea adulţilor, deci a persoanelor care au depăşit vârsta minorităţii şi care au săvârşit fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, în speţă „infractorii” şi
• delicvenţa juvenilă, a minorilor între 14-18 ani, care au săvârşit cu discernământ o faptă care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, în speţă „delicvenţii minori”.

Aceste două categorii alcătuiesc „starea infracţională” ca un ansamblu al faptelor penale şi infractorilor la o anumită dată şi interval de timp şi într-un anumit loc (localitate, zonă geografică sau teritorial administrativă ori ţară).

4. Devianţa minorilor cu tulburări de comportament. Este alcătuită din totalitatea faptelor săvârşite de minori care din cauza vârstei nu răspund penal sau care au comis fapta fără discernământ. Faţă de aceştia se pot lua numai măsuri de ocrotire.
5. Devianţa alienaţilor mintal. Cuprinde totalitatea faptelor prevăzute de legea penală săvârşite de către persoane iresponsabile datorită unei stări patologice care le afectează grav discernământul. Ei nu sunt consideraţi infractori, deoarece fapta lor este comisă fără vinovăţie, adică fără unul din elementele constitutive ale unei infracţiuni.

La toate aceste forme de devianţă pot fi adăugate şi diferite variante de abateri contravenţionale acolo unde acest gen de fapte a fost dezincriminat, fiind transferate din penal în dreptul administrativ. Trebuie ca includerea unor asemenea comportamente în sfera conduitelor deviante, să se facă însă după o analiză judicioasă a gradului de pericol social pe care îl prezintă fiecare în parte.

Câteva aspecte privind comportamentul uman din punct de vedere psihologic

În acţiunea de prevenire şi de combatere a fenomenului infracţional, cunoştinţele psihologice reprezintă o armă de mare eficienţă. Nu trebuie să demonstrăm şi nici nu este nevoie de o demonstraţie anume pentru a se înţelege că psihologia, care în limbajul curent înseamnă „cunoaşterea oamenilor” este indispensabilă în toate fazele înfăptuirii justiţiei, cât şi în profilaxia faptelor antisociale.

Psihologia consideră omul ca o fiinţă prin excelenţă activă, în permanentă interacţiune cu mediul înconjurător, cu mediul fizic şi cel social. Interacţiunea individului cu mediul social este o caracteristică notabilă a omului.

Dacă vom pune în centrul atenţiei noastre pe om ca un întreg, constatăm că ne aflăm în faţa unei fiinţe de o extremă complexitate, care nu numai că este capabilă să reacţioneze foarte nuanţat faţă de stimulările mediului ci, în acelaşi timp, posedă toate priorităţile unui sistem care se autoreglează. Dacă definim sistemul ca fiind „un ansamblu de elemente şi relaţii astfel structurate încât orice schimbare a unui element sau a unei relaţii aduce după sine schimbarea comportamentului întregului sistem”, ne dăm seama numaidecât că putem privi omul ca un sistem având toate priorităţile acestuia.

Ca la orice sistem şi la „sistemul om” acţionează principiul ierarhic dintre elemente şi subsisteme. Aceasta înseamnă, de exemplu, că subsistemul reactiv-acţional este subordonat subsistemului informaţional. În momentul în care acest principiu ierarhic nu funcţionează – indiferent de motiv – acţiunea sistemului scapă de sub controlul cerebral şi apar dereglări sau disfuncţiuni.

O acţiune de violenţă care se soldează cu consecinţe grave, efectuată sub impulsul unei emoţii puternice, este un exemplu de acest caz. O emoţie puternică excită etajele inferioare ale creierului (subcortexul) şi inhibă activitatea raţională a scoarţei cerebrale sau o reduce sensibil.. acest fenomen, care se numeşte inducţie negativă, răstoarnă echilibrul raţional al „sistemului om”, din structura căruia subsistemul infracţional are un rol dominant şi produce actul de scurtcircuit, din care poate rezulta o crimă.

Omul, prin excelenţă, este o fiinţă activă, aparţine bunului simţ. În schimb, acţiunea umană se cuvine a fi analizată ştiinţific.

Orice acţiune se compune din elemente care se numesc acte, iar actele la rândul lor se compun din elemente mici ce se numesc proxeme. Aşadar, termenul de acţiune se referă la operaţiunea întreagă.

Discutând la modul general, acţiunile umane, fiind legate de un anumit „actor”, de nivelul înzestrării sale biologice(capacitate şi limite biologice), constituie reacţii, răspunsuri la provocările extrem de diferite ale mediului. Din această cauză se susţine că omul de fapt acţionează rar, dar întotdeauna reacţionează faţă de mediu.

Intenţia, este în consecinţă elementul psihologic pur al unei infracţiuni, care constă în tendinţa autorului de a ajunge la un rezultat ilicit, prevăzut şi dorit de el. pe plan juridic, omuciderea, ca acţiune, conţine elementul psihologic de intenţie, câtă vreme lovitura cauzatoare de moarte nu conţine un asemenea element, lipsindu-i acţiunii dorinţa, rezultatul final.

O altă noţiune fundamentală este cea de comportament. Sfera acestei noţiuni se intersectează cu sfera noţiunii de acţiune, comportamentul, de cele mai multe ori(nu întotdeauna), este o acţiune, definim astfel comportamentul ca o reacţie globală(glandulară, motorie, afectivă, verbală) pe care un organism (uman) o reflectă într-o împrejurare dată.

Comportamentele pot fi clasificate în:

1. vizibile, adică transparente, deschise;
2. ascunse, opace, a căror descifrare de multe ori este dificilă. Capacitatea omului de a simula, a disimula intenţiile sale(minciună, inducere în eroare etc.) ca acelor comportamente pe care le-am numit opace.

Din alt punct de vedere comportamentele se subdivid în:

1. comportamente relativ stabile caracteristice pentru un individ şi prin faptul că sunt repetitive.
2. Comportamente unice, ocazionale, ce apar adeseori spontan în cursul activităţii indivizilor şi desigur a infractorilor. Aceste comportamente sunt foarte greu de analizat, dar mai ales de atribuit cu rezonabilă certitudine unui anume făptuitor, infractor sau în general unei anume persoane.

În cadrul comportamentelor unice, mai putem deosebi sau identifica:

• comportamente normale;
• comportamente anormale.

Categoria de comportamente neobişnuite, atipice, anormale este considerată de specialişti deviantă, indiferent de originea lor sau de consecinţele sociale pe care le provoacă.

Termenul de devianţă se referă la forme de comportament care se depărtează sensibil sau mai puţin sensibil de la normele – morale sau legale – dominante într-o cultură sau subcultură dată.

Din punct de vedere psihologic, termenul de contravenţie, infracţiune, delicvenţă, crimă, constituie doar cazuri particulare ale fenomenului de devianţă socială. Pentru psihologi, care consideră individul într-o permanentă interacţiune cu societatea, cu comunitatea din care face parte, esenţial este faptul de opoziţie faţă de această comunitate, încălcarea normelor ei, şi nu modul sau gradul de încălcare.

Acest din urmă aspect intră în competenţa juriştilor, a forurilor judiciare.

Pentru psiholog, un anume caz de infracţiune este rezultatul acţiunii sau inacţiunii unei, ori unor persoane concrete, act pe care îl consideră deviat, atipic pentru colectivitatea (cultura sau subcultura dată) şi faţă de care comunitatea ia o anumită atitudine de reprobare, care se exprimă prin aplicarea unor sancţiuni morale sau şi sancţiuni (pedepse) legale.

Delicvenţa juvenilă din punct de vedere sociologic

Amploarea mişcării contestatare a tineretului din lumea contemporană, proliferarea „subculturilor” neconformiste şi protestare, specifice categoriei de vârstă a minorilor şi tinerilor, cât şi contribuţia hotărâtoare a tinerei generaţii la schimbările profunde care au modificat structura social-politică a societăţilor din Europa de Est reprezintă o problemă de un deosebit interes pentru cercetarea ştiinţifică.

Au trebuit să treacă mai multe decenii până ce societatea adulţilor să înţeleagă sensul autentic al comportamentului neconformist juvenil, faptul că tânăra sa generaţie se caracterizează prin noi idealuri de viaţă, prin valori deosebite şi chiar opuse faţă de generaţia predecesoare, ceea ce face din „conflictul de generaţii”, atât de contestat altădată, o realitate pe care educatorul trebuie să o conştientizeze ca atare.

În prezent, funcţia de educaţie morală nu se mai localizează strict la nivelul grupului familial, iar dispersarea procesului de socializare în mai multe instituţii sociale face ca procesul educativ să devină parte integrantă a unui program comun de acţiune elaborat de către întreaga societate. În măsura în care au apărut noi generaţii, se ridică noi probleme faţă de trecut.

Tineretul, majoritatea copiilor de astăzi, este mai libertin şi mai autonom faţă de altădată, se revoltă mai uşor contra interdicţiilor impuse de vârsta copilăriei şi nu mai respectă pe cei vârstnici. Nu mai respectă de altfel nici majoritatea normelor şi valorilor societăţii, normele de conduită, de comportament, impuse de stat prin diverse acte normative. De multe ori sunt lipsiţi de cele mai elementare atitudini pozitive faţă de tot ce-i înconjură, faţă de mediile în care trăiesc, învaţă, sunt educaţi etc.

Read more...

A VENIT TIMPUL SA NE TREZIM! SA O FACEM PANA NU E PREA TARZIU

A VENIT TIMPUL SA NE TREZIM! SA O FACEM PANA NU E PREA TARZIU

    Multora dintre noi le este greu sa creada, dar a venit momentul cand trebuie sa deschidem ochii ! Romanii s-au saturat de manipulare si minciuna, nu suntem slugile nimanui, nu avem nevoie de mila nimanui si nu ne vom inclina capul, chiar daca multi au tradat. Vremea Lupilor Albi a sosit.      

 Istoric:

În urma întâlnirii la nivel (foarte) înalt dintre cele două foste puteri s-a definitivat planul de activităţi ce vor trebui să fie desfăşurate. Acesta cuprinde printre altele şi „amenajarea” centrului de guvernare mondială. Locul geografic în care va fi amplasat acest centru coincide cu teritoriul României. Drept urmare aceasta va trebui  „reamenajată” pentru a îndeplini condiţiile necesare şi suficiente instalării Centrului. Aceste condiţii sunt:

ignorarea valorilor naţionale;

acceptarea de către populaţie a unei noi Conduceri (în ciuda faptului că este străină);

reformarea populaţiei pentru a putea servi noii Conduceri.

Aceste condiţii vor fi îndeplinite de România până la sfârşitul anului 2001.

Desfăşurător:

Luna noiembrie 2000 a marcat începutul perioadei de intrare a României în pregătirile de „reamenajare”. Această perioadă s-a desfăşurat sub preşedinţia lui Ion Iliescu. După expirarea acestui timp s-a trecut la executarea în ordine a condiţiilor.

În continuare este prezentat programul iniţiator. Acesta cuprinde anumite transformări necesare la nivel administrativ cât şi la nivel social cu implicaţiile de rigoare, după cum urmează:

centralizarea puterii în stat în jurul unei singure puteri;

plasarea de oameni în posturile operative ale statului;

eliminarea indivizilor care ar putea îngreuna sau s-ar putea opune schimbării;

obţinerea controlului absolut asupra mecanismelor politico-economice.

După realizarea acestor puncte (ce constituie latura pasivă a programului şi asupra căror detalii nu vom instita), urmează segmentul activ al acestuia. Prezentarea acestui segment se va face într-o ordine anume.

Faza I:

creşterea preţurilor la produsele şi serviciile de bază;

blocarea rezervelor în bani a populaţiei;

scăderea puterii de cumpărare a leului;

menţinerea salariilor la un nivel minim;

menţinerea dolarului la o valoare scăzută în raport cu leul;

(aceste elemente conduc la slăbirea economică a populaţiei şi consumarea rezervelor în valută).

Faza II:

reducerea fondurilor pentru funcţionare a serviciilor naţionale de bază (sănătate, vama, televiziune, etc.)

forţarea acestora să-şi diminueze activităţile;

„creşterea violentă” a dolarului urmată de creşterea proporţională a preţurilor la produsele vitale.

scăderea valorii mijloacelor fixe;

uniformizarea la un nivel scăzut de trai (în pragul subzistenţei).

(aceste elemente conduc la declanşarea fazei anarhice).

Perioada anarhică:

În acest timp sunt prevăzute anumite modificări fundamentale în structura psihologică a oamenilor cât şi la nivel de ierarhizare şi organizare socială. Pentru îndeplinirea acestor puncte populaţia va desfăşura următoarele acţiuni:

revendicări şi proteste relativ la situaţia economico-materială dezastruoasă în care se află;

aceste activităţi vor conduce la accentuarea blocajului economic urmat de dispariţia produselor vitale;

iniţierea de către tineret de acţiuni antisociale;

categoriile defavorizate de colapsul economico-social vor părăsi oraşele;

introducerea de elemente coordonatoare în organizaţiile de tineret nou formate;

iniţierea perioadei de reorganizare socio-psiho-culturală şi sfârşitul de anarhie.

Marea restructurare:

GORBACIOV a minţit aşa cum a minţit toată viaţa lui, deoarece conflictele etnice SUNT PLĂNUITE, FINANŢATE ŞI ORGANIZATE DE MASONI. Combatanţii folosesc armament, muniţii, echipament şi alimente furnizate de plutocraţia financiară masonică, organizând măceluri. Vorbitori au fost numiţi de GORBACIOV „consiliul înţelepţilor” şi toţi au subliniat următoarea afirmaţie: „CREŞTINISMUL TREBUIE SĂ DISPARĂ ŞI SĂ FIE ÎNLOCUIT CU O RELIGIE MAI „CUPRINZĂTOARE” ŞI CĂ NAŢIUNILE TREBUIE SĂ DISPARĂ”. Întrebat fiind de ce nu e nici un reprezentant al creştinismului prezent, GORBACIOV a răspuns: „şefii de state occidentale reprezintă creştinismul”. Dr. Deepak Chopra, autor al cărţi „New Age”, a făcut apel la acceptarea unei spiritualităţi „globale” iar Thabo Mbeki, vicepreşedinte al Guvernului Africii de Sud, a arătat că „guvernul global trebuie să ducă la erodarea sferelor din conducerea statelor şi guvernelor”. În a treia zi a conferinţei, steagurile naţionale care împodobeau podiumul au dispărut, fiind înlocuite de imaginea unui glob fără granţe naţionale. Sam Keen, specialist în mediul înconjurător, a explicat că „PENTRU BUNA FUNCŢIONARE A NOII ORDINI MONDIALE DIN FIECARE 10 OAMENI, 9 TREBUIE SĂ MOARĂ”. El a cerut, secondat fiind de Carl Segan, reducerea populaţiei globale cu 90%. Noi bănuim însă că familia Rothschild sau Rockefeller nu vor face parte din cele 90% care vor trebui să moară. Dacă ne gândim bine la cele ce au avut loc la SAN FRANCISCO, putem concluziona: GUVERNUL MONDIAL începe să se constituie. Deci, misiunea lui GORBACIOV, în cadrul masoneriei internaţionale evreieşti, a fost de a distruge sistemul comunist care nu mai le era de folos. Pentru a i se crea o imagine cât mai favorabilă lui GORBACIOV în faţa întregii lumi, s-au înscenat „glasnostul” şi „perestroika”. Analizându-i activitatea pe care o desfăşoară acum, el are sarcina de a distruge creştinismul şi de a crea toate premizele de înfeudare a lumii masoneriei internaţionale evreieşti. Subtil, el a încercat acest lucru şi prin depunerea candidaturii la preşedinţia Rusiei, dar poporul nu l-a mai vrut. Cum a distrus el sistemul comunist în România, se ştie. Că nu s-a întâmplat aşa cum plănuise masoneria, să dezmembreze ţara printr-un război civil, conform aranjamentelor celor doi mari masoni care la vremea aceea conduceau destinele lumii, GORBACIOV şi BUSH, e meritul, pe de o parte al POPORULUI ROMÂN, iar pe de altă parte, al unor oameni care au plătit cu viaţa opoziţia lor (ca de exemplu, generalul Guşe). (reproducere dintr-un buletin informativ internaţional redactată de R. Alexandru, Canada).

Marea majoritate a structurilor serviciilor secrete din România sunt pline de acoliţi şi supuşi ai Masoneriei Internaţionale în frunte cu însuşi Directorul Serviciului Român de Informaţii. „Cârtiţele” au început deja să-şi desfăşoare activitatea într-un ritm susţinut lăsând în urma lor dezastre informaţionale şi multiple scurgeri de informaţii de interes strategic şi militar. Am ajuns ca să se cunoască până şi ce mănâncă militarul român ne mai vorbind de cunoaşterea armamentului din dotare şi toate celelalte care ţin de strategia naţională de apărare.

Sunt infiltraţi în Serviciul Român de Informaţii oameni care nu doresc decât umilirea acestui popor si aducerea lui într-o stare jalnică şi de disperare.

Zi de zi, în Europa se construieşte o închisoare, o închisoare care îi va cuprinde pe fiecare bărbat, femeie şi copil pe acest continent. De obicei, închisorile sunt construite de către arhitecţi, dulgheri, lăcătuşi şamd. , dar cea de care vi se va vorbi este construită de actori. Ei îşi joacă rolurile într-un scenariu grotesc, împlinind directivele afacerii globale şi ale elitei financiare. În ultimul act, uşile închisorii vor închide definitiv tot ceea ce a mai rămas din libertate în marele ţinut al Europei.

1997 by David Icke

Închisoarea are un nume. Numele ei este Uniunea Europeană. Actorii au şi ei nume. Aceştia sunt faimoşii politicieni, guvernanţi şi bancheri care îşi citesc discursurile la televiziune ca şi când ei ar dezbate avantajele şi dezavantajele unui super – stat european, un super – stat care va fi controlat printr-o monedă unică şi o bancă centrală europeană. Acesta e un joc care se practică pentru a manipula publicul în instaurarea fostei Europe a lui Hitler, în perioada următorilor 50 de ani. Adolf Hitler a avut un design prin care ar fi putut învinge în cel de al doilea război mondial. În viziunea sa el a numit acest ţinut Comunitatea Economică Europeană, un nume care a fost oferit de către unul dintre cei mai de temut dictatori faşcişti-comunişti. Numele ales şi cunoscut de către public din zilele noastre este Uniunea Europeană. Acest lucru a fost creat prin intermediul a două dintre cele mai eficiente metode de control mintal al maselor de oameni. Aceste metode le-am denumit simplu în felul următor: 1) „problema reacţie – soluţie” şi 2) „apropierea pietrelor umblătoare”.

Să luăm un exemplu. În perioada celui de al doilea război mondial care a fost considerat a fi variabila numită „problemă” este evident că ea a condus la crearea următoarei variabile numită „reacţie”, prin care se spunea că trebuie făcut ceva, pentru a opri un alt război în Europa. Aceasta a condus elita către a treia variabilă, şi anume „soluţia”, deoarece tot prin ea a fost creată prima variabilă, adică „problema”. Se pare că aceeaşi „problemă” a inspirat Elita în crearea Comunităţii Economice Europene sau Piaţa Comună, precum şi Naţiunile Unite. Aceste poante au fost vândute oamenilor în contextul opririi războaielor, adică dacă aduni laolaltă d.p.v. economic ţările din Europa şi le faci interdependente, atunci ele vor înceta a mai lupta una împotriva celeilalte. Dar cu toate acestea Elita ştia de mult ce anume avea de înfăptuit şi anume dictatura europeană numită Uniunea Europeană. Aici îşi face simţită prezenţa cea de-a doua metodă a „pietrelor umblătoare.

De-a lungul deceniilor, încă de la formarea adevăratei Comunităţi Economice Europene, tot mai multă putere era transferată din mâinile naţiunilor în cele ale dictatorilor nealeşi la Brussel. Am ajuns astfel, în punctul în care o lege naţională a unui stat trebuie să se supună unei legi Europene. Iată şi un exemplu: în Marea Britanie, guvernul nu mai are puterea de îndepărta impozitul pentru combustibili casnici în cazul persoanelor foarte sărace sau în vârstă. Asta se datorează faptului că legea europeană a hotărât că acea taxă trebuie să fie de 5% pentru toţi membrii statelor Uniunii, dar cu toate acestea englezii încă mai cred că ei se bucură de libertate şi democraţie. Iată de ce transformarea Europei într-un teritoriu masiv de dictatură centralizată este o parte a  cheii Noi Ordini Mondiale, în vederea obţinerii controlului centralizat asupra întregii planete. Elita care domină sistemul global, financiar şi politic, urmăreşte să impună un guvern mondial, o bancă centrală şi monedă unică, prin care să dicteze politicile celor trei grupe de superstate. Cele trei superstate sunt Uniunea Europeană, uniunea Americană (care va include cele două continente) şi Uniunea Pacificului care va include Asia şi Australia. În acest caz, conform planului, naţiunile statelor actuale nu vor mai fi altceva decât nişte minorităţi locale, integrate acestei structuri globale de control. Marea majoritate a naţiunilor vor fi astfel fărâmiţate încât să fie diminuate la maxim şansele acestora de a mai opune rezistenţă. În spatele creării Uniunii Europene se află grupul Bilderberg care este cel mai secret grup de pe această planetă care îi include pe cei mai mari bancheri, şefii corporaţiilor transnaţionale, politicieni, academicieni şi boşii mass mediei adică aşa-zişii formatori de opinie precum şi şefii unor armate. Grupul Bilderberg este o parte a reţelei elitei globale care mai include, printre alţii şi altele: Institutul Regal pentru Relaţii Internaţionale din Marea Britanie, Consiliul de Relaţii Externe, fratele său geamăn din Statele Unite, Comisia Trilaterală (a celor trei mari formaţiuni SUA, Europa şi Japonia). Toate aceste organisme internaţionale lucrează în baza aceloraşi directive. Conform celor extrase din agenda oficială a grupului Bilderberg , unul din scopurile acestei organizaţii era acela de a instala, de a pune bazele unui super stat european cu o bancă centrală şi cu o monedă unică. Aceste informaţii au fost sustrase chiar de la sediul acestei grupări numit Hotel Bilderberg din oraşul Oosterbeek din Olanda în anul 1954. Iată că în prezent aceste linii directoare sunt exact cele care se aplică în prezent. Până acum v-am prezentat doar teoria conform căreia există un grup şi există un program dar acum urmează tot ceea ce poate fi mai zguduitor: numele şi funcţia oamenilor care sunt responsabili direcţi şi nemijlociţi ai acestei afaceri globale. Primul conducător al grupului Bilderberg a fost prinţul Bernard al familiei regale olandeze, prieten apropiat şi asociatul prinţului Filip al Marii Britanii. Al doilea conducător adică actualul înscăunat al acestui grup este fostul secretar general al NATO, secretarul pentru relaţii externe al Marii Britanii Lordul Carringhton, mâna dreaptă a familiei Rothschildzilor şi al lui Henry Kissinger. Prinţul Bernanrd a fost cel care a avut o influenţă majoră în spatele creării grupului Bilderberg şi a Comunităţii Europene care acum se numeşte Uniunea Europeană. Tot aici s-au mai adunat Joseph Retinger care este o autoritate importantă în acest grup, şi faimoasa grupare americană de frontispiciu a familiei Rockfeller, Harriman şi fraţii Dulles. Uniunea Europeană pe care o vedem astăzi a fost concepută din capul locului de cei care controlează grupul Bilderberg, adică de către casa Rothchildzilor, a Rocheffellerilor, şi a celorlalte familii amintite. Atunci când urmăriţi buletinele dumneavoastră de ştiri vă rog să ascultaţi cu atenţie vocile care pronunţă sau din partea cărora transpare pronunţia celor două cuvinte cheie: Uniunea Europeană. Un exemplu clasic în acest sens este al cancelarului Germaniei care afişează zilnic sloganul unei bănci şi monede unice ca şi când el ar urmări să completeze viziunea predecesorilor săi de a instaura un control centralizat european, unul din acei predecesori fiind Adolf Hitler. Un alt stâlp de susţinere şi influenţă care urmăreşte impunerea unei dictaturi europene este preşedintele Comisiei Europene, membru Bilderberg care se află în vârful enormei birocraţii a Uniunii Europene şi care spune guvernanţilor „aleşi” ce anume pot şi ce anume nu pot să facă. Dacă luăm acum exemplul Marii Britanii, putem observa prezenţa constantă şi subtilă a mâinii Bilderbergilor şi a Elitei în manipularea aşa-numitelor dezbateri pe plan european. Omul care se află în spatele intrării Marii Britanii în păienjenişul european a fost Ted Health, fost prim ministru al Partidului Conservator în perioada 1970-1974. Chiar şi astăzi el este un promotor constant al ideii unei Europe Federative.

Un alt semnatar care l-a urmat pe arena politică a fost Lord Horne sir Alec Douglas Hume, fost prim ministru al Marii Britanii şi locţiitor pentru o perioadă de timp pe scaunul conducerii Bilderbergilor. Dar capul politicii lui Ted Heath a fost Lordul Victor Rothschild care este unul dintre cei mai mari manipulatori ai secolului 20, un superspion şi o forţă majoră în dezvoltarea Israelului precum şi elementul cheie al asasinării preşedintelui Kennedy. Această listă de nume nu e nici pe departe completă. Nu avem nici o posibilitate de a confirma sau infirma toate aceste idei prin sistemul actual oficial de informare, astfel că totul va rămâne învăluit într-o aură de mister până nu vor ieşi în faţă adevăraţii vinovaţi. Toate aceste aspecte merită a fi luate în considerare. Ce este de făcut? Tot ceea ce putem spune este că atunci când nedreptatea devine lege, rezistenţa devine pentru noi datorie.

Read more...

Barbatul si femeia - de Victor Hugo

Barbatul este cea mai elevata dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.

Dumnezeu a facut pentru barbat un tron, pentru femeie un altar.

Tronul exalta, altarul sfinteste.

Barbatul este creierul, femeia este inima.

Creierul primeste lumina, inima primeste iubire. Lumina fecundeaza, iubirea reinvie.

Barbatul este puternic prin ratiune, femeia este invincibila prin lacrimi.

Ratiunea convinge, lacrimile induioseaza sufletul.

Barbatul este capabil de eroism, femeia - de orice sacrificiu.

Eroismul innobileaza, sacrificiul aduce sublimul.

Barbatul are suprematia, femeia are intuitia.

Suprematia semnifica forta, intuitia reprezinta dreptatea.

Barbatul este un geniu, femeia este un inger.

Geniul este incomensurabil, ingerul este inefabil.

Aspiratia barbatului este catre gloria suprema, aspiratia femei este indreptata catre virtutea desavarsita.

Gloria face totul maret, virtutea face totul divin.

Barbatul este un cod, femeia este evanghelia.

Codul corijeaza, evanghelia ne face perfecti.

Barbatul gandeste, femeia intuieste.

A gandi inseamna a avea creier superior.

A intui, simtind inseamna a avea in frunte o aureola.

Barbatul este un ocean, femeia este un lac.

Oceanul are o perla care il impodobeste, lacul, poezia care-l lumineaza.

Barbatul este un vultur care zboara, femeia - o privighetoare ce canta.

A zbura inseamna a domina spatiul, a canta inseamna a cuceri sufletul.

Barbatul este un templu, femeia este sanctuarul.

In fata templului ne descoperim, in fata sanctuarului ingenunchem.

Barbatul este plasat acolo unde se sfarseste pamantul, femeia acolo unde incepe cerul.
 
Va las pe voi sa comentati!

Read more...

SPRE O NOUA ORDINE MONDIALA SI SOCIALA - atentie la vremurile acestea si cele care vor veni

“Prognoză 2012: SPRE O NOUĂ ORDINE SOCIALĂ MONDIALĂ

- traducere si adnotare a articolului lui Richard K. Moore de pe Global Research:“Prognosis 2012: Towards a New World Social Order”, 27 februarie 2010 -
Contextul istoric – stabilirea supremaţiei capitaliste
La începutul revoluţiei industriale din Marea Britanie, la sfârşitul anilor 1700, se puteau face o mulţime de bani prin investiţii în fabrici şi uzine, prin deschiderea de noi pieţe şi prin controlarea surselor de materii prime. Cu toate acestea, oamenii cu bani mulţi pentru investiţii proveneau mai mult din Olanda decât din Marea Britanie. În anii 1600, Olanda era principala putere din Vest, iar bancherii săi erau capitaliştii de frunte. În căutarea profitului, capitalul olandez curgea înspre piaţa britanică de valori, şi astfel, olandezii au finanţat dezvoltarea Marii Britanii, care ulterior a eclipsat Olanda atât din punct de vedere economic, cât şi geopolitic. Astfel, industrialismul britanic a ajuns să fie dominat de investitorii prosperi, iar capitalismul a devenit sistemul economic dominant, fapt care a condus la o transformare socială majoră. Marea Britanie a fost în esenţă o societate aristocratică, dominată de familiile latifundiare. În timp ce capitalismul a devenit dominant din punct de vedere economic, capitaliştii au devenit dominanţi pe plan politic. Structurile de impozitare şi politicile de import-export s-au modificat treptat în favoarea investitorilor şi în defavoarea latifundiarillor.
Simpla menţinere a unei proprietăţi în mediul rural nu mai era viabilă din punct de vedere economic: era necesar să fie dezvoltată şi folosită mai productiv. Dramele victoriene sunt pline de povestiri despre familii aristocratice scăpătate din pricina vremurilor grele, care sunt obligate să îşi vândă proprietăţile. Pentru a spori dramatismul, acest declin se atribuie de obicei căderii unui personaj, de exemplu fiul cel mare şi slab. De fapt, declinul aristocraţiei a făcut parte dintr-o transformare socială pe scară mai largă, cauzată de dezvoltarea capitalismului. Capitaliştii se ocupă de administrarea capitalului, administrare care se gestionează în general prin
Dinastia fondatoare Rothschild
intermediul băncilor şi caselor de brokeraj. Nu trebuie să surprindă faptul că bancherii de investiţii au ajuns să se situeze în vârful ierarhiei puterii şi bogăţiei capitaliste. De fapt, există o serie de familii bancare, inclusiv familiile Rothschild si Rockefeller, care au ajuns să domine afacerile economice şi politice din lumea occidentală.
Spre deosebire de aristocraţi, capitaliştii nu sunt legaţi de un anumit loc, sau de păstrarea unui loc. Capitalul este neloial şi mobil – se varsă unde are loc cea mai mare creştere, vărsându-se din Olanda spre Marea Britanie, apoi din Marea Britanie spre SUA, şi în ultimul timp, din toată lumea spre China. La fel cum o mină de cupru poate fi exploatată şi apoi abandonată, la fel şi sub capitalism o întreagă naţiune poate fi exploatată şi apoi abandonată, după cum vedem în zonele industriale ruginite din America şi Marea Britanie. Desprinderea din loc duce la un tip diferit de geopolitică sub capitalism, în comparaţie cu aristocraţia. Un rege se duce la război dacă astfel aduce un avantaj naţiunii sale. Istoricii pot „tâlcui” războaiele din perioadele pre-capitaliste din punctul de vedere al extinderii monarhilor şi naţiunilor.
Un capitalist provoacă un război pentru a face profit, şi de fapt, familiile din elita bancară au finanţat ambele părţi în majoritatea conflictelor militare, începând cel puţin cu primul război mondial. Prin urmare, este dificil pentru istorici să „explice” primul război mondial din punctul de vedere al motivaţiilor naţionale şi al obiectivelor. În perioadele precapitaliste, războiul era ca o partidă de şah, fiecare parte încercând să câştige. Sub capitalism, războiul se aseamănă mai mult cu un cazinou, unde jucătorii se luptă atâta timp cât obţin credit pentru mai multe jetoane, iar câştigătorul real întotdeauna se dovedeşte a fi casa – bancherii care finanţează războiul şi decid cine rămâne ultimul în picioare. Nu numai că războaiele sunt cele mai profitabile din toate speculaţiile capitaliste, dar prin alegerea învingătorilor şi gestionarea reconstrucţiei, familiile elitei bancare pot face configurarea geopolitică să se potrivească în timp propriilor interese.
Naţiunile şi populaţiile sunt nişte simpli pioni în jocurile lor. Milioane de oameni mor în războaie, infrastructurile sunt distruse, şi în timp ce lumea este în doliu, bancherii îşi numără câştigurile şi îşi fac planuri pentru investiţiile în reconstrucţia de după război. Din poziţia lor de putere, în calitate de finanţatori de guverne, elitele bancare şi-au perfecţionat metodele de control de-a lungul timpului. Întotdeauna în spatele scenei, ele trag sforile care controlează mass-media, partidele politice, agenţiile de informaţii, pieţele bursiere şi birourile guvernamentale. Şi poate că cea mai mare pârghie de putere o reprezintă controlul asupra monedei. Prin înşelătoria băncii centrale, ele pun la cale cicluri financiare de avânt şi cădere şi tipăresc bani din nimic, după care îi împrumută guvernelor cu dobândă.Puterea elitelor bancare este atât absolută, cât şi subtilă…
„Unii dintre cei mai mari oameni din Statele Unite se tem de ceva. Ei ştiu că există o putere atât de organizată, de subtilă, de vigilentă, de angrenată, atât de completă, de omniprezentă, încât ar fi bine să vorbească numai în şoaptă împotriva ei”.Preşedintele Woodrow Wilson
Sfârşitul dezvoltării – capitalişti versus capitalism[1]
[...] Citim că zona euro este condamnată, iar Grecia este doar prima victimă. Citim că pachetele de stimulare nu dau rezultate, şomajul este în creştere, dolarul are probleme mari, creşterea stagnează în continuare, afacerile imobiliare vor fi următorul balon de săpun care se va sparge etc. Este uşor să ai impresia nereuşitei adaptării capitalismului şi că societăţile noastre sunt în pericol de a se prăbuşi în haos. O astfel de impresie ar fi parţial adevărată şi parţial greşită.
Pentru a înţelege situaţia reală trebuie să facem o distincţie clară între elita capitalistă şicapitalismul în sine. Capitalismul este un sistem economic acţionat de creşterea economică;elita capitalistă este alcătuită din oameni care au reuşit să obţină controlul asupra lumii occidentale, în timp ce capitalismul a funcţionat în ultimele două secole. [...] Capitalismul este un vehicul care i-a ajutat pe bancheri să atingă puterea absolută[2], dar ei nu sunt mai fideli acestui sistem decât faţă de locuri sau orice sau oricine altcineva. După cum s-a menţionat mai devreme, ei gândesc la scară globală, cu naţiunile şi populaţiile în calitate de pioni. Ei definesc banii şi îi eliberează, la fel ca bancherul într-un joc Monopoly. De asemenea, pot crea un joc nou, cu un nou tip de bani. Au depăşit de mult orice nevoie de a se baza pe un anumit sistem economic pentru a-şi menţine puterea. Capitalismul a fost la îndemână într-o eră de dezvoltare rapidă. Pentru o eră fără dezvoltare, se pregăteşte un joc diferit. [...]
Rezultatul planurilor de salvare de trilioane de dolari [programele de "stimulare" guvernamentale luate de majoritatea statelor in urma crizei financiare declansate in 2007 - n.n.] a fost uşor previzibil, cu toate că nu aflăm acest lucru din paginile financiare. Bugetele naţionale erau deja trase în toate părţile, şi cu siguranţă nu dispuneau de rezerve pentru a sprijini planurile de salvare. Astfel, prin planurile de salvare guvernele au sfârşit prin a acumula alte datorii imense. Pentru a îndeplini angajamentele privind planurile de salvare, banii trebuie împrumutaţi de la aceleaşi instituţii financiare care au fost repuse în activitate. Cu planurile de salvare, guvernele occidentale şi-au amanetat naţiunile bancherilor. Guvernele sunt acum într-o dependenţă perpetuă pentru datorii faţă de bancheri. În loc să se instituie o procedură de administrare judiciară pentru bănci, s-a instituit pentru guverne. Cabinetul şi consilierii lui Obama provin aproape în întregime de pe Wall Street şi aflându-se la Casa Albă pot supraveghea îndeaproape noua achiziţie, SUA, suverane cândva. Poate că în curând vor prezida lichidarea lor.
Bancherii deţin acum controlul asupra bugetelor naţionale. Ei hotărăsc ce poate fi finanţat şi ce nu.În cazul finanţării războaielor şi producţiei de arme, nu se stabilesc limite. În cazul serviciilor publice, ni se spune că deficitele trebuie să fie ţinute sub control. Situaţia a fost exprimată foarte bine de premierul irlandez Brian Cowan. În aceeaşi săptămână în care Irlanda a promis 200 miliarde euro pentru a salva băncile, a fost întrebat de ce a tăiat câteva milioane de euro din bugetele pentru serviciile critice. A răspuns: „Îmi pare rău, dar fondurile nu mai există”. Desigur că nu mai există! Trezoreria a fost dată de pomană. Dulapul este gol.
Aşa cum ne putem aştepta, datoria băncilor are cea mai mare prioritate pentru bugete. La fel cum cea mai mare parte din lumea a treia se află în sclavia datoriilor faţă de FMI, la fel şi întregul Occident este acum sclav băncilor centrale proprii. Grecia este indiciul a ceea ce se va întâmpla peste tot.

Economia de carbon - controlul consumului
Într-o economie fără dezvoltare, mecanismele de producţie vor deveni relativ statice. În loc de societăţi concurente în inovaţii, vom avea birocraţie în producţie. Birocraţia va fi semi-statală, semi-privată, preocupată mai mult de bugete şi cote decât de creştere, cumva în paralel cu modelul sovietic. Un astfel de mediu nu este condus de nevoia de a creşte capitalul şi nu face posibil un joc Monopoly profitabil. Vedem deja paşii făcuţi pentru a comuta modelul corporativ înspre modelul birocratic, prin intervenţia sporită a guvernului în afacerile economice. Prin planurile de salvare de pe Wall Street, restructurarea forţată a General Motors, cererea de microadministraţie centralizată a sistemului bancar şi industriei, şi prin obligativitatea asigurării de sănătate, guvernul spune că piaţa trebuie înlocuită de directive guvernamentale. Nu că ar trebui să deplângem dispariţia capitalismului de exploatare, dar înainte de a sărbători trebuie să înţelegem cu ce va fi înlocuit.
Într-o epocă a capitalismului şi dezvoltării, accentul jocului a fost pus pe latura productivă a economiei. Scopul jocului era să controleze mijloacele de creştere: accesul la capital.Motorul de creştere a capitalismului a creat cererea de capital; bancherii au controlat oferta.Taxele se bazau în cea mai mare parte pe venituri, din nou legate de latura productivă a economiei. Într-o epocă lipsită de dezvoltare, accentul jocului va fi pus pe latura de consum a economiei. Scopul jocului va fi să controleze necesităţile vieţii: accesul la alimente şi energie. Populaţia creează cererea pentru necesităţile vieţii; bancherii intenţionează să controleze oferta. Taxele se vor baza mai ales pe consum, în special de energie. Iată ce înseamnă sperietura încălzirii globale, cu taxele sale pe carbon şi creditele de carbon.
În Marea Britanie se vorbeşte deja de cote de carbon, cum ar fi raţionalizarea benzinei în timp de război. Nu numai că veţi plăti taxe pe energie, dar cantitatea de energie pe care o puteţi consuma va fi stabilită prin directivă guvernamentală. Vi se vor emite credite de carbon, pe care le puteţi folosi pentru condus, pentru încălzire, sau în cazuri rare, pentru călătoriile cu avionul. De asemenea, în Marea Britanie, autostrăzile încep să fie electrificate,pentru a se putea urmări kilometrii parcurşi, ca dvs. să fiţi taxaţi în consecinţă sau penalizaţi dacă depăşiţi limita. Ne putem aştepta la aceste lucruri să se răspândească în Occident, deoarece aceiaşi bancheri internaţionali sunt responsabili pretutindeni.
În ceea ce priveşte propaganda, acest control asupra consumului este vândut ca o soluţie la încălzirea globală şi petrol. Campania de propagandă a avut foarte mare succes, fiind captată întreaga mişcare ecologică. În Copenhaga, demonstranţii au înfruntat poliţia, purtând semne în sprijinul taxelor pe carbon şi al creditelor de carbon. Dar de fapt, regimul de carbon nu are nimic de-a face cu clima sau cu durabilitatea. Este vorba doar de a microadministra fiecare aspect al vieţii noastre şi fiecare aspect al economiei.
Dacă celor care conduc lucrurile le-ar păsa cu adevărat de durabilitate, atunci ar investi în transport în comun eficient şi ar face trecerea în agricultură de la metodele intensive pe bază de petrol sau apă, la metode sustenabile. În schimb, introduc obligativitatea biocombustibililor şi ne vând maşini electrice, care nu mai sunt sustenabile sau eficiente din punct de vedere al emisiilor de carbon, faţă de autovehiculele standard. Într-adevăr, scopul real din spatele biocombustibililor este genocidul. Cu preţuri la produsele alimentare legate de preţurile la energie, şi terenurile agricole transformate din producţie de alimente în producţie de combustibil, rezultatul poate fi doar o creştere masivă a foametei din lumea a treia. Depopularea a fost mult timp un obiectiv declarat în cercurile elitei, iar dinastia Rockefeller a fost frecvent implicată în proiecte eugenice de diferite tipuri.
„Războiul împotriva terorismului” - pregătirea căii pentru tranziţie
Aşa-numitul război împotriva terorismului are două părţi. Prima parte este un pretext pentru abuzarea arbitrară a drepturilor cetăţenilor, ori de câte ori Homeland Security susţine că o acţiune este necesară pentru motive de securitate. A doua parte este un pretext pentru agresiunea militară SUA oriunde în lume, ori de câte ori Casa Albă susţine că Al Qaeda este activă undeva.
Am subliniat cuvântul „susţine” de mai sus, pentru că pretextul terorismului este folosit pentru a justifica puterile arbitrare, atât pe plan intern, cât şi la nivel global. Nu este nevoie de dovezi palpabile care să fie prezentate Congresului, ONU sau altcuiva, înainte ca o naţiune să fie invadată, o persoană să fie răpită şi torturată ca fiind „suspect terorist”, sau noi măsuri invazive de securitate să fie puse în aplicare. Când puterile sunt arbitrare, atunci nu mai trăim sub principiul statului de drept nici pe plan intern, nici internaţional. Trăim sub dominaţia oamenilor, la fel ca într-o dictatură, sau într-un regat sau imperiu de modă veche.[3]

Partea 1: Pregătirea drumului pentru o nouă ordine socială

Există cu adevărat o ameninţare teroristă pentru patrie, iar aceste măsuri ar fi o reacţie înţeleaptă la o astfel de ameninţare? Răspunsurile la aceste întrebări sunt extrem de împărţite. Mai multe dovezi legiste palpabile au ieşit la lumină, inclusiv legături către agenţiile de informaţii, iar eu cred că majoritatea evenimentelor dramatice „teroriste” din SUA, Marea Britanie şi Europa au fostoperaţiuni sub acoperire. Dintr-o perspectivă istorică acest lucru nu ar fi deloc surprinzător. Aceste operaţiuni au fost o practică standard – modus operandi – la multe popoare, deşi de obicei nu obţinem dovezi, decât după mai mulţi ani. De exemplu, fiecare război în care SUA au fost implicate şi-a avut propriul incident fals din Golful Tonkin, sau înşelătoria armelor de distrugere în masă, într-o formă sau alta. Este o formulă care funcţionează.Mobilizarea urgentă a opiniei publice, trecerea promptă fără dezbatere la autorizarea de rezoluţii şi legislaţii. De ce ar fi diferit războiul împotriva terorismului?
În ceea ce priveşte motivul: în timp ce musulmanii au suferit în urma acestor evenimente dramatice, bancherii noştri de elită au reuşit să creeze o infrastructură de stat poliţienesc care să poată fi folosită pentru a face faţă rezistenţei previzibile a poporului sau haosului civic, care ar putea apărea în timp ce îşi pregătesc calea spre viitorul post-capitalist. Odată cu colapsul, planurile de salvare şi eşecul total în a urma orice fel de strategii eficiente de recuperare, semnalele sunt foarte clare: sistemul va fi lăsat să se prăbuşească de tot, eliberând astfel terenul pentru o „soluţie” proiectată în prealabil. Ground Zero poate fi văzută ca o metaforă, cu economia capitalistă reprezentată de turnurile gemene. Iar derivatele toxice ilustrează faptul că prăbuşirea este de fapt o demolare controlată.
Mi se pare inevitabil, având în vedere mulţimea de semnale, ca legea marţială să fie parte a procesului de tranziţie, chipurile pentru a face faţă problemelor de colaps economic[4]. Poate un colaps în lanţul de aprovizionare cu alimente, din cauza unei colaps în lanţul de aprovizionare cu energie. Situaţiile de urgenţă ale SUA din New Orleans şi din nou în Haiti ne oferă mai multe semnale, probe efective despre ce fel de „situaţie de urgenţă” putem aştepta. În primul rând vine securitatea forţelor de ocupaţie. Cei ce suferă în caz de urgenţă sunt trataţi mai mult ca insurgenţi decât victime care au nevoie de ajutor. În cazul Haiti, răspunsul SUA poate fi descris ca un proiect de genocid intenţionat. Când oamenii sunt prinşi sub moloz într-un cutremur, primele 48 şi 72 de ore sunt puncte absolut critice, în ceea ce priveşte ratele de supravieţuire. Când armata americană a blocat sistematic ajutoarele primite pentru aceste ore critice, întorcând echipele de urgenţă şi medicii, a pecetluit soarta a mai multor mii de oameni care ar fi putut fi salvaţi.
Ne putem imagina multe scenarii de coşmar, având în vedere aceste semnale diferite, aceste semne de rău augur. Primul şi al doilea război mondial au fost coşmaruri care s-au întâmplat cu adevărat, cu milioane de morţi, iar aceleaşi dinastii bancare au orchestrat scenariile, după care şi-au acoperit urmele. De asemenea, nu trebuie să uităm doctrina şoc în care catastrofa este văzută ca o şansă – în care „se pot face lucruri care altfel nu s-ar putea realiza”. Încă suntem afectaţi de undele de şoc care au fost trimise la 9/11 şi din nou, când sistemul financiar s-a prăbuşit. Şi şocul cu adevărat mare, prăbuşirea generală a societăţii încă nu a avut loc. Versiunea finală a doctrinei de şoc: „Dacă prăbuşirea este totală, putem realiza orice lucru rău pe care dorim să îl realizăm”.
Nu mă voi hazarda într-o presupunere despre modul în care se va desfăşura acest proces de tranziţie, dar mă aştept să fie un coşmar, de un fel sau altul. Deja populaţia în creştere fără adăpost suferă un coşmar, prin toate standardele civilizate. Intr-o zi locuieşti într-o casă a cărei valoare creşte, făcând naveta la un loc de muncă bun, iar a doua zi ieşi cu familia în stradă. Acesta e un coşmar. Perioada de tranziţie va fi dificilă, dar va fi o tranziţie temporară, ca un război. Şi la fel ca un război, va permite reconstrucţia economică şi socială în perioada următoare.
Gândiţi-vă cum au fost transformate social şi politic Japonia şi Germania în timpul procesului de reconstrucţie de după război.Acestea au fost exerciţii de inginerie socială, la fel ca şi transformările precedente de sub Mussolini şi Hitler. Deşi rezultatele au fost destul de diferite, în fiecare caz o prăbuşire/înfrângere totală a reprezentat preambulul unei reconstrucţii. Un colaps total al economiei capitaliste este pur şi simplu aplicarea unei formule dovedite. A doua parte a formulei va fi o nouă ordine socială, sau poate o ordine socială veche sau un amestec. Ceva adecvat unei economii de comandă, lipsite de dezvoltare.
Aceasta este prima parte din războiul împotriva terorismului: a permis crearea infrastructurilor de stat poliţienesc, necesare pentru a face faţă colapsului societăţii şi pentru a oferi securitate în procesul de reconstrucţie.

Partea a II-a: Pregătirea căii pentru dominaţia globală

A doua parte din războiul împotriva terorismului este despre dimensiunile geopolitice ale unei economii globale bazate pe lipsa de creştere economică. Mai devreme am sugerat că geopolitica este diferită sub capitalism, faţă de cum a fost sub monarhii suverani. Întreaga dinamică a fost diferită, iar rezultatele au fost cântărite pe o scară diferită. În mod similar, multe lucruri se vor schimba în trecerea de la capitalismul haotic, orientat pe creştere, înspre un regim economic centralizat, micro-administrat. Luaţi în considerare, de exemplu, importanţa controlului asupra rezervelor de petrol. Într-o economie de creştere, profiturile reprezentau premiul, iar controlul pieţelor şi canalelor de distribuţie a însemnat deţinerea unei cărţi câştigătoare în joc. Dictatorii locali puteau gestiona lucrurile aşa cum doreau, luându-şi partea din veniturile din petrol, atâta timp cât respectau contractele cu jucătorii globali, care erau fericiţi să vândă celor care ofereau mai mult.
Într-o economie lipsită de creştere, unde accentul se pune pe controlul direct asupra ofertei şi repartizărilor de resurse, este necesar să se asigure, în sens militar, sursele de petrol şi căile de distribuţie. Nu mai sunt suficiente simplele profituri din operaţiunile nestăpânite. Protejarea surselor şi alocarea în mod direct a repartizării este fundamentul pentru microadministrarea economiei lipsite de creştere. Acest lucru se aplică şi altor resurse critice, cum ar fi uraniul şi mineralele rare, necesare în industriile de „apărare” şi electronice. De fapt, ne aflăm în mijlocul unui război de înşfăcare a resurselor, cu China şi Rusia care încheie contracte pe termen lung pentru energie cu Iranul şi Venezuela, China care cumpără terenuri agricole în Africa, Washington care încheie contracte pe termen lung pentru biocombustibilii brazilieni, existând multe alte exemple. În multe feluri,imperialismul revine la perioada colonială, atunci când administrarea directă era modelul, nu cel capitalist: profitarea de investiţiile corporative sub dictatori care îşi suprimă populaţiile.
Există o revenire naturală la dinamica „vremurilor bune de altădată ale imperiului”, atunci când marile puteri ale Europei şi-au concentrat activitatea economică în cadrul sferelor individuale de influenţă. Toată lumea ştie că se ating limitele resurselor la nivel mondial, parţial din presiunile populaţiei, şi parţial din practicile de exploatare a resurselor. Numai din acest motiv, beneficiem de partea paşnică a războiului de înşfăcare a resurselor. În Irak, Afganistan şi acum în Pakistan şi Yemen, SUA, cu sprijinul NATO, joacă o carte foarte nepaşnică în jocul înşfăcării de resurse. Este cartea unui bătăuş: „Am cea mai mare armă, aşa că voi lua tot ce vreau”.Aceste acţiuni agresive sunt foarte provocatoare pentru Rusia şi China, punându-le în pericol interesele economice vitale. Un atac asupra Iranului ar fi mai mult decât o provocare, ar fi o palmă directă în faţă, o somaţie: “Luptă acum sau lasă-te supus bucată cu bucată”.
Pe lângă înşfăcarea petrolului, SUA au înconjurat Rusia şi China cu baze militare, accelerându-şi în ultima vreme instalaţiile de sisteme anti-rachetă la graniţe, ignorând obiecţiile puternice ale Rusiei şi Chinei. Statele Unite sunt provocatoare cu bună ştiinţă, ameninţând interesele vitale ale acestor posibili adversari. Ca reacţie, se formează alianţe pe o bază bilaterală şi sub formă de SCO. China şi Rusia sunt foarte apropiate în cooperarea lor militară, făcând schimb de tehnologie. Planificarea lor strategică se bazează pe aşteptările unui atac din partea SUA, iar răspunsul strategic se bazează pe principiul războiului asimetric. De exemplu, o rachetă de milioane de dolari capabilă să doboare un portavion de mai multe miliarde de dolari. Sau poate o mână de rachete capabile să dezactiveze sistemele de comandă şi control prin sateliţi ale Pentagonului. Între timp, Statele Unite cheltuiesc sume astronomice pentru dezvoltarea unei opţiuni de primă lovitură, cu sisteme de arme bazate pe spaţiu, opţiune control-of-theater, atacuri nucleare „tactice” forward-based, etc. Noile sisteme anti-rachetă sunt o parte importantă din strategia primei lovituri, reducând capacitatea Rusiei sau Chinei de a riposta. Aceste sisteme sunt mai mult decât provocatoare. Ele sunt echivalentul modern al marşului armatelor până la frontiera adversarului.
În cazul în care există un schimb nuclear între marile puteri, istoricii vor cita toate lucrurile pe care le-am menţionat ca „semne evidente” că războiul se apropie. Se vor face paralele cu scenariul primului război mondial, când Germania eclipsa Marea Britanie din punct de vedere economic, aşa cum şi China eclipsează acuma SUA. În ambele cazuri, o„încercare disperată de a menţine hegemonia” va fi considerată cauza războiului. Ar mai putea exista sau nu un al treilea război mondial, dar toate aceste pregătiri arată clar că elitele noastre bancare intenţionează să prezideze asupra unui sistem global, prin toate mijloacele posibile. Dacă şi-ar dori un aranjament paşnic, o împărţire a plăcintei lumii a treia, ca să spunem aşa, s-ar putea aranja uşor în orice moment, împreună cu o dezarmare nucleară substanţială. China şi Rusia şi-ar dori să vadă o lume stabilă, multi-polară; doar bancherii noştri de elită sunt obsedaţi de dominaţia lumii.
Este posibil ca războiul nuclear să fie un „rezultat dorit”, determinând depopularea şi făcând prăbuşirea şi mai totală. Sau poate China şi Rusia vor primi o ofertă imposibil de refuzat: „Predaţi-vă suveranitatea economică sistemului nostru global, sau suportaţi consecinţele”. Într-un fel sau altul, bancherii de elită, stăpânii universului, intenţionează să prezideze asupra unui sistem global microadministrat. Proiectul colapsului este acum în plină desfăşurare, iar „proiectul înconjoară-ţi duşmanul” pare a fi mai mult sau mai puţin încheiat.Dintr-o perspectivă strategică, va exista un anumit punct de declanşare, o anumită etapă în scenariul de colaps economic, atunci când confruntarea geopolitică este considerată a fi cea mai avantajoasă. Pe o tablă de şah multi-dimensională şi cu mize atât de mari, puteţi fi siguri că sincronizarea diferitelor mutări va fi atent coordonată. Şi după forma generală a tablei, se pare că ne apropiem de sfârşitul jocului.


Prognoză 2012 – un nou Ev Mediu

E posibil ca 2012 să nu fie anul exact, dar sfârşitul jocului nu pare să se prelungească dincolo de această dată, iar stăpânilor universului le place simbolismul, ca în cazul 911 (în Chile şi în Manhattan), KLA 007, şi altele. Anul 2012 este încărcat de simboluri, de ex. calendarul mayas, iar internetul răsună de diferite profeţii legate de 2012, strategii de supravieţuire, intervenţii extraterestre anticipate, aliniamente cu câmpurile radiaţiilor galactice, etc. Şi mai este şifilmul de la Hollywood, 2012, care portretizează în mod explicit dispariţia majorităţii oamenilor şi salvarea plănuită dinainte a câtorva aleşi. În producţiile hollywoodiene nu se ştie niciodată cât este fantezie evazionistă şi cât are scopul de a pregăti mintea publicului în mod simbolic pentru ceea ce va veni. Oricare ar fi data exactă, toate iţele se vor alătura pe plan geopolitic şi pe plan intern, iar lumea se va schimba. Va fi o nouă eră, la fel cum capitalismul a fost o nouă eră după aristocraţie, iar Evul Mediu a urmat după epoca Imperiului Roman. Fiecare epocă are propria structură, propria economie, formele sale sociale proprii şi mitologia proprie. Aceste lucruri trebuie să aibă o legătură coerentă unele cu celelalte, iar natura lor să rezulte din relaţii de putere fundamentale şi situaţii economice ale sistemului.
În lumea noastră de după 2012, avem pentru prima dată un guvern mondial centralizat şi un grup restrâns de elită la guvernare, un fel de familie regală extinsă, stăpânii finanţelor. După cum putem vedea cu FMI, OMS şi OMC şi alte piese ale guvernului mondial embrionar, instituţiile de guvernare nu vor avea pretenţii cu privire la reprezentarea populară sau la reacţiile democratice. Regulile se vor face prin intermediul birocraţiilor globale autocratice, care primesc ordinele de la “familia regală”. Acest model funcţionează deja de ceva timp, în cadrul diferitelor sale sfere de influenţă, ca şi în cazul programelor de restructurare impuse în lumea a treia, ca o condiţie pentru obţinerea finanţării. La orice schimbare de epocă, epoca anterioară apare întotdeauna demonizată în mitologie. [...] Când au apărut republicile, demonizarea monarhilor a reprezentat o parte importantă a procesului. În lumea de după 2012, democraţia şi suveranitatea naţională vor fi demonizate.[1] Acest lucru va fi foarte important, pentru a determina oamenii să accepte regimul totalitar, iar mitologia va conţine mult adevăr…
În acele zile teribile şi întunecate, înainte de unirea binecuvântată a umanităţii, în lume va domni anarhia. Naţiunile se vor ataca între ele, vor fi la fel ca animalele de pradă din sălbăticie.[2] Naţiunile nu au avut politici coerente; alegătorii trec de la un partid la altul, menţinând guvernele mereu în tranziţie şi confuzie. Cum s-au putut gândi că masele de oameni semi-educaţi ar putea să se guverneze singure şi să conducă o societate complexă? Democraţia a fost un experiment prost conceput care a dus doar la corupţie şi guvernare haotică. Cât de norocoşi suntem să ne aflăm în această lume bine ordonată, unde umanitatea s-a maturizat în sfârşit, şi deciziile sunt luate de cei cu mai multă experienţă.
Economia lipsei de creştere este radical diferită de cea a economiei capitaliste. Unitatea de schimb este posibil să fie un credit de carbon, conferindu-vă dreptul de a consuma echivalentul a unui kilogram de combustibil. Totul va avea o valoare de carbon, chipurile în funcţie de cât de multă energie a fost necesară pentru producerea ei şi transportul până la piaţă. „Conştiinţa verde” va fi o etică primară, condiţionată de timpuriu la copii. A te descurca cu mai puţine lucruri este o virtute; utilizarea energiei este anti-socială; austeritatea este o condiţie responsabilă şi necesară. Ca în cazul fiecărei monede, bancherii vor dori să gestioneze deficitul de credite de carbon, aspect în care alarmismul încălzirii globale devine important. Indiferent de disponibilitatea resurselor, creditele de carbon pot fi menţinute în deficit în mod arbitrar, pur şi simplu prin stabilirea bugetelor de carbon, pe baza directivelor de la IPCC [Grupul interguvernamental de experţi în evoluţia climei], o altă unitate de-a noastră emergentă de guvernare globală birocratică. Astfel de directive IPCC vor fi echivalentul Rezervei Federale, anunţând o schimbare a ratelor dobânzilor. Aceste bugete stabilesc amploarea activităţii economice.
Probabil că naţiunile vor continua să existe ca unităţi oficiale de guvernare. Cu toate acestea,securitatea şi monitorizarea vor fi în mare parte centralizate şi privatizate. La fel ca legiunile romane, aparatul de securitate va fi loial centrului imperiului, nu locului unde se întâmplă să staţioneze cineva. Am văzut deja această tendinţă în Statele Unite, unde mercenarii au devenit nişte afaceri importante şi forţele de poliţie sunt din ce în ce mai federalizate, militarizate şi înstrăinate de publicul larg. La fel cum aeroporturile sunt acum federalizate, toate sistemele de transport vor intra sub jurisdicţia aparatului de securitate. Terorismul va continua să fie o gogoriţă, justificând procedurile de securitate dezirabile în scopuri de control social. Întregul aparat de securitate va avea o calitate monolitică, o similitudine de caracter, indiferent de sarcinile specifice de securitate sau de locaţie. Toată lumea îmbrăcată în aceleaşi costume negre ale imperiului răului, cu litere mari fluorescente pe spatele vestelor antiglonţ. În esenţă, aparatul de securitate va fi o armată de ocupaţie, garnizoana împăratului în provincii.
Va trebui să treceţi zilnic prin puncte de control de diferite tipuri, cu diferite niveluri de cerinţe de securitate. Aici elementele biometrice devin importante. Dacă oamenilor li se vor implanta cipuri, atunci o mare parte din securitate se poate automatiza şi toată lumea poate fi urmărită în orice moment, recuperându-se activitatea lor din trecut. Cipul face legătura cu soldul dvs. creditor, aşa încât veţi avea întotdeauna banii la dvs., împreună cu fişele medicale şi o mulţime de alte lucruri de care nu aveţi habar.
Nu se omite aproape nimic în ceea ce priveşte suveranitatea naţională. Puţine lucruri în calea politicii externe vor avea vreun sens. Cu securitatea acţionând după propriile legi [...] rolul principal al aşa-zisului „guvern” va fi să aloce şi să administreze bugetul creditelor de carbon primit de la IPCC. IPCC decide câte bogăţii va primi o naţiune într-un anumit an, după care guvernul decide modul de distribuire a acelor bogăţii sub formă de servicii publice şi drepturi.Bogăţia este măsurată prin dreptul de a cheltui energie. Într-un sens fundamental, lucrurile deja se petrec astfel, în urma colapsului şi planurilor de salvare. Deoarece guvernele sunt atât de profund îndatorate, bancherii sunt în măsură să impună termenii bugetelor naţionale, ca o condiţie pentru a menţine liniile de credit deschise. Economia de carbon, cu bugetele sale stabilite la nivel central, prevede un mod mult mai simplu şi mai direct pentru microadministrarea activităţii economice şi distribuirea resurselor în întreaga lume.
Pentru a crea condiţiile necesare pentru economia creditelor de carbon, va trebui ca monedele din Vest să cadă, să nu mai aibă nicio valoare, pe măsură ce naţiunile devin din ce în ce mai insolvabile, iar sistemul financiar mondial continuă să fie dezmembrat sistematic. Moneda bazată pe carbon va fi introdusă ca o „soluţie” luminată, progresistă la criză, o monedă legată de ceva real şi de durabilitate. Vechiul sistem monetar va fi demonizat, şi din nou mitologia va conţine multe lucruri adevărate …
Goana după bani este rădăcina tuturor relelor, iar sistemul capitalist a fost rău în mod inerent. A încurajat lăcomia şi consumul, nu s-a îngrijit deloc de irosirea resurselor.Oamenii s-au gândit că, cu cât au mai mulţi bani, cu atât o duc mai bine. Cu cât suntem acum mai înţelepţi, cheltuind pe măsura bugetului şi înţelegând că un credit este un semn de conducere.
Din punct de vedere cultural, epoca post-capitalistă va semăna puţin cu epoca medievală, în frunte cu aristocraţii şi stăpânii, şi restul ţăranilor şi iobagilor. O clasă superioară distinctă şi una inferioară. La fel cum numai vechile clase superioare aveau cai şi trăsuri, doar noua clasă superioară va avea dreptul de a accesa credite de carbon substanţiale. Averea va fi măsurată prin drepturi, mai mult decât prin achiziţii sau câştiguri. Cei din afara ierarhiilor birocratice sunt iobagii, cu drepturi de subzistenţă. În cadrul birocraţiilor, drepturile sunt legate de rangul în ierarhie. Cei care operează în instituţiile centrale globale sunt stăpânii imperiului, cu acces nelimitat la credite.
Dar nu există niciun sechestru de avere, sau construire de imperii economice în afara structurilor birocraţiilor desemnate. Drepturile se referă la accesul la resurse şi facilităţi, pentru a fi folosite sau nu, dar nu pentru a fi economisite şi folosite drept capital. Fluxul drepturilor se îndreaptă în jos, fiind microadministrat de sus. Este o economie din ajutoare de şomaj pentru persoane şi guverne deopotrivă – înregimentarea globală a consumului. În ceea ce priveşte înregimentarea,cultura post-capitalistă va semăna şi ea puţin cu sistemul sovietic. Iată cardul dvs. de drepturi, iată sarcinile de lucru, şi iată locul unde veţi locui [3].
Cu aparatul de securitate omniprezent şi microadministrarea activităţii economice, scenariul este în mod clar despre controlul social de granularitate fină, în conformitate cu orientările şi directivele centralizate. Probabil cămass-media vor fi atent programate, cu trivia evazionistă şi o versiune sofisticată a pseudo-ştirilor de propagandă în stilul gândirii de grup din 1984, cum avem deja astăzi în mare parte. Internetul non-comercial, dacă există, va fi limitat la site-uri de chat monitorizate, desemnate oficial, şi alte tipuri de forumuri curăţate.
Cu un astfel de accent pe microadministrarea socială, nu mă aştept ca unitatea familiei să supravieţuiască în noua eră, şi mă aştept ca alarmismul abuzurilor asupra copiilor să fie pârghia folosită pentru a destabiliza familia. Scena a fost pregătită cu toate revelaţiile despre biserică şi abuzul sexual asupra copiilor din instituţii. Astfel de revelaţii [...] au ieşit la iveală la un moment dat, la fel cum se întâmplă cu toate celelalte lucruri de tranziţie. Oamenii sunt acum conştienţi de faptul că se întâmplă numeroase abuzuri asupra copiilor, fiind condiţionaţi să sprijine măsurile drastice pentru a le preveni. Tot timpul când deschid televizorul, văd cel puţin o reclamă despre servicii publice, cu imagini şocante, despre copii care sunt abuzaţi fizic sau sexual, sau neglijaţi în mod criminal în casele lor, existând o linie de asistenţă telefonică unde aceştia pot suna. Este uşor de remarcat modul în care se poate extinde categoria de abuz, pentru a include părinţii care nu respectă programele de vaccinare, ale căror evidenţe ale cumpărăturilor nu indică o alimentaţie sănătoasă, care au profiluri psihologice dubioase, etc. Starea de sărăcie ar putea fi considerată o neglijare abuzivă.[4]
Cu o prezentare adecvată în mass-media, alarmismul cu privire la abuz este uşor de stârnit. În cele din urmă, o „mişcare a drepturilor copilului” devine o mişcare anti-familială. Statul trebuie să protejeze copilul direct de la naştere. Familia este demonizată …
Cât de groaznice erau vremurile când cupluri neinstruite şi fără licenţă deţineau control total asupra copiilor vulnerabili, în spatele uşilor închise, cu eventuale nevroze, vicii sau perversiuni ale părinţilor. Cum e posibil ca acest vestigiu al sclaviei patriarhale, acestascunziş al abuzului să continue să existe de atâta timp şi să nu se recunoască ce a fost? Cât de mult am avansat acum, cu copiii educaţi ştiinţific de personal instruit, care îi învaţă valori sănătoase.
[... ] În viitorul post-capitalist microadministrat, cu scenariul naşterii doctrinei de şoc, ar fi de “bun simţ” să se profite de ocazie pentru a se pune în aplicare „soluţia finală” a controlului social, şi anume ca statul să monopolizeze creşterea copilului. Acest lucru ar elimina din societate legătura părinte-copil, deci legăturile familiale, în general. Nu mai există noţiunea de rude. Doar albine lucrătoare, albine de pază şi regine, care împart mierea cu zgârcenie.

Post-scriptum

Aceasta a fost o prognoză vastă şi oarecum detaliată cu privire la arhitectura regimului post-capitalist şi procesul de tranziţie necesar pentru crearea sa. Termenul de „noua ordine mondială” este prea slab pentru a caracteriza natura radicală a transformărilor sociale anticipate în prognoză. O caracterizare mai potrivită ar fi un „salt cuantic în domesticirea speciei umane”. Vieţi microadministrate, convingeri şi gânduri microprogramate. [...] Este inutil să mai spunem, consumul regulat de medicamente psihotrope ar deveni obligatoriu, pentru ca oamenii să poată face faţă din punct de vedere emoţional unui astfel de mediu, steril şi inuman.
Pentru a face posibilă o asemenea transformare profundă, este uşor de înţeles că este nevoie de un şoc foarte mare, la scara colapsului şi haosului social, sau chiar a unui schimb nuclear. Este necesar un mandat implicit pentru a „face tot ce este necesar pentru a aduce din nou societatea în stare de funcţionare”. Şocul trebuie să îi lase pe oameni într-o stare de neputinţă totală, comparabilă supravieţuitorilor din molozurile bombardate din Germania şi Japonia, după al doilea război mondial. Nimic mai puţin nu va avea efect.
Desigur, precizia prognozei ca predicţie este imposibil de ştiut în avans. Totuşi, fiecare parte a prognozei s-a bazat pe precedente stabilite, modus operandi observate, tendinţe iniţiate, sentimente exprimate, semnale date şi acţiuni ale căror consecinţe pot fi prezise cu încredere. În plus, examinând toţi aceşti indicatori laolaltă, observăm o anumită stare de spirit, o determinare absolutistă de a pune în aplicare „soluţia ideală”, fără compromis, folosind mijloace extreme şi cu o îndrăzneală de neînfrânat. Războaiele mondiale au fost repetiţiile pentru acest moment istoric. Infrastructura statului poliţienesc este întemeiată şi testată. Economia este pe punctul de a se prăbuşi. Inamicul este înconjurat de rachete. S-au asumat puteri arbitrare. Dacă nu acum premiul final, atunci când va exista o ocazie mai bună?



Planificatorii noştri din elită sunt sprijiniţi de centre de gândire competente, şi ei ştiu că noua societate trebuie să aibă o coerenţă de diferite tipuri. Ei au avut destulă experienţă cu ingineria socială, cultivând ascensiunea fascismului şi apoi construind regimurile de după război. Ei înţeleg importanţa mitologiei. De exemplu, există o mitologie a holocaustului, unde este vorba de exterminarea în sine, dar nu se spune nimic despre principala misiune a lagărelor de concentrare, şi anume munca de sclav pentru producţia de război. Iar unele companii care foloseau munca de sclav erau deţinute de americani, furnizând maşini de război germane. Astfel mitologia, deşi conţine şi adevăr, reuşeşte să ascundă urmele şi crimele răufăcătorilor din elită, lăsând pe alţii să poarte întreaga povară a demonizării istorice. Deci, cred că există o bază solidă pentru anticiparea tipurilor de mitologie care ar fi concepute pentru a lăsa în urmă şi a respinge metodele vechi, văzând salvarea în cele noi [...]



Natura economiei de carbon a fost semnalată în mod clar. Bugetele şi creditele de carbon sunt în mod clar destinate să devină componente principale ale economiei. Aşa cum am văzut în cazul mişcării de încălzire globală sprijinite de elită şi comunitate, deficitul arbitrar al creditelor de carbon poate fi uşor reglementat sub pretextul preocupării pentru ecologie. Şi alarmismul petrolului este întotdeauna disponibil pentru a veni în ajutor. După cum s-au exprimat de mai multe ori purtătorii de cuvânt ai elitei, la momentul potrivit, masele vor cere noua ordine mondială.



Accentul pus pe controlul asupra consumului, resurselor şi distribuţiei este implicit în importanţa acordată limitelor de energie şi latent în situaţia geopolitică, în ceea ce priveşte epuizarea resurselor mondiale, fiind indicat de nevoia unei noi paradigme unificatoare, deoarece paradigma de creştere nu mai este viabilă. Natura aparatului de securitate a fost în mod clar semnalată prin răspunsurile la demonstraţiile din 1998 din Seattle, prin folosirea tot mai mare a mercenarilor ucigaşi înrăiţi, pe plan intern şi extern, prin comportamentul excesiv şi abuziv al poliţiei, prin procedurile de securitate din aeroporturi, prin Guantanamo şi predări, prin crearea unei ramuri interne a armatei, dedicate răspunsului la situaţii de urgenţă civilă, şi de modul în care s-au gestionat Katrina şi Haiti.



Ar fi o greşeală majoră să ne gândim la ultimele două ca la nişte operaţiuni de mântuială. Acestea au fost nişte exerciţii de gestionare a unui anumit fel de colaps, în vederea aplicării la anumite populaţii, unde antrenamentul şi echipamentul adecvat luptelor din Afganistan este considerat adecvat şi pentru a acorda ajutor victimelor dezastrelor civile. Aceste victime ale dezastrelor vor fi privite în primul rând ca nişte ameninţări la adresa ordinii civile, sau persoane indezirabile, fiind încarcerate sau eliminate. Ele vor fi demonizate, ca nişte răzvrătiţi şi tâlhari. Asistenţa va veni mai târziu, în cazul în care va veni. Şi totul poate fi difuzat la televizor, fiind privit ca modul în care trebuie să se desfăşoare lucrurile. Aceste două exerciţii nu au fost deloc de mântuială. Au avut un succes alarmant de mare, mai ales în cazul mitologiei PR în timp real.



Rolul limitat al guvernelor naţionale, fiind în primul rând de alocare a bugetelor obligatorii, a fost clar semnalat de politicile FMI pe termen lung din lumea a treia, şi prin modul în care bancherii au dictat guvernelor, ca urmare a angajamentelor privind planurile de salvare supra-extinse. Paradigma de bugetare a dreptului la carbon îndeplineşte aceeaşi microadministrare într-un mod mult mai direct, fiind rezultatul natural al împingerii limitelor carbonului dur”. preluare de pe...http://www.razbointrucuvant.ro/2010/03/15/in-mars-fortat-spre-noua-ordine-sociala-i/
de Richard K. Moore

Am considerat binevenita aceasta poezie plina de har potrivita vremurilor in care traim. Sper din tot sufletul ca macar o singura persoana, care citeste aceste randuri, sa revina spre Sine si sa mediteze asupra a ceea ce se intampla in jurul nostru.

 

Moare cate putin
– Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un
guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa
staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza
sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru
incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si
permite macar o data in viata sa nu asculte
sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul
din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu
se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si
de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte
de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu
se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste
intrebarea.
Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna
ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim...
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale
Daca va fi sa furi, fura o sarutare
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti asta in
fiecare zi...

P.S.: Voi reveni cu propriile comentarii!
Multe informatii incercati sa le legati de postarea precedenta Ingeri Condamnati!

Read more...