Delicventa juvenila

DELICVENŢA JUVENILĂ

Atunci când vorbim de infracţionalitate, ne referim de fapt la noţiunea generică de criminalitate. Criminalitatea juvenilă corespunde noţiunii de „delicvenţă juvenilă”, acest concept cuprinzând două noţiuni distincte, de „delicvenţă” şi cea de „juvenil”.

Nu există definiţie unitară. Ambii termeni sunt intraţi într-un limbaj comun şi la prima vedere apar semnificaţii bine determinate şi univoce. De altfel, sunt folosiţi deseori cu înţelesuri diferite nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific. Termenul de „delicvenţă juvenilă” nu este întâlnit în legislaţia penală din ţara noastră, dar nici în dreptul pozitiv din alte ţări. Este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice în încercările de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criterii de vârstă. În felul acesta se consideră că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică, dar mai cu seamă mintală a subiectului activ al infracţiunii.

Se impune să facem precizarea că în unele lucrări de specialitate privind „delicvenţa juvenilă” este întâlnit şi termenul de „predelicvenţă”. Această noţiune desemnează în mod nediferenţiat fie situaţia minorului care, deşi a săvârşit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde totuşi penal datorită vârstei ori stării sănătăţii mintale, fie situaţia minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală. Se prezumă în aceste cazuri că minorul este un delincvent potenţial.

De reţinut un lucru foarte important. Conceptul de „delicvenţă” nu este sinonim, deci nu se confundă cu noţiunea de „devianţă”. Mai exact spus, sfera conceptului de „devianţă” este mai largă şi cuprinde ca formă particulară noţiunea de „delicvenţă”. Devianţa constă în orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular. Este la urma urmei un tip de comportament care se opune celui convenţional sau conformist şi cuprinde nu numai încălcările legii, ci orice „deviere” de conduită care are un caracter patologic constant medical şi reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind definită sau percepută ca atare de membrii unui grup social.

Devianţa presupune:

1. o normă cu un anumit grad de generalizare care este recunoscută şi acceptată de majoritatea membrilor unui grup sau colectivităţi umane;
2. un grup social sau o colectivitate relativ extinsă şi stabilă, organizată în funcţie de statuturi şi roluri diverse şi integrată în societatea globală prin adeziunea uneia la sistemul de valori ale acestei societăţi;
3. un sistem de relaţii sociale(sancţiune disciplinară, morală şi legală) prevăzute de norme scrise sau nescrise care ocrotesc valorile sociale acceptate de majoritatea membrilor grupului sau colectivităţii respective.

În funcţie de aceste elemente devianţa poate să se manifeste într-una din următoarele forme de comportament individual sau de grup:

1. Devianţa morală. Aceasta se manifestă sub forma uneia sau mai multor încălcări(abateri) ale actelor normative acceptabile la un moment dat de o anumită colectivitate, în această categorie intrând toate persoanele care săvârşesc fapte imorale care nu au un caracter penal datorită, îndeosebi pericolului social redus. Se încadrează aici şi situaţia minorilor care săvârşesc fapte imorale care nu întrunesc elemente constitutive ale unei infracţiuni (impropriu denumiţi predelicvenţi).
2. Devianţa funcţională. Constă în abaterile de la normele şi standardele de specialitate (tehnicile) exercitării unei anumite concepţii sau profesii. Ea este o abatere de la normele, regulile care privesc realizarea unui anumit rezultat şi care provoacă o anumită disfuncţionalitate în desfăşurarea activităţii respective. Poate consta în abateri disciplinare sau în manifestări de incompetenţă sau incapacitate de exercitarea unei ocupaţii, îndeletniciri sau profesii.
3. Devianţa penală. Cuprinde toate faptele de natură penală săvârşite, chiar dacă împrejurările în care au fost comise sau anumite caracteristici de vârstă, ori prin starea mintală a autorilor sau eventualilor participanţi, constituie cauze legale de înlăturare a caracterului penal al faptei sau responsabilităţii penale a făptuitorilor. În această categorie se încadrează toate persoanele şi acţiunile descrise de legea penală, care constituie o tulburare a ordinii de drept, respectiv:

• criminalitatea adulţilor, deci a persoanelor care au depăşit vârsta minorităţii şi care au săvârşit fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, în speţă „infractorii” şi
• delicvenţa juvenilă, a minorilor între 14-18 ani, care au săvârşit cu discernământ o faptă care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, în speţă „delicvenţii minori”.

Aceste două categorii alcătuiesc „starea infracţională” ca un ansamblu al faptelor penale şi infractorilor la o anumită dată şi interval de timp şi într-un anumit loc (localitate, zonă geografică sau teritorial administrativă ori ţară).

4. Devianţa minorilor cu tulburări de comportament. Este alcătuită din totalitatea faptelor săvârşite de minori care din cauza vârstei nu răspund penal sau care au comis fapta fără discernământ. Faţă de aceştia se pot lua numai măsuri de ocrotire.
5. Devianţa alienaţilor mintal. Cuprinde totalitatea faptelor prevăzute de legea penală săvârşite de către persoane iresponsabile datorită unei stări patologice care le afectează grav discernământul. Ei nu sunt consideraţi infractori, deoarece fapta lor este comisă fără vinovăţie, adică fără unul din elementele constitutive ale unei infracţiuni.

La toate aceste forme de devianţă pot fi adăugate şi diferite variante de abateri contravenţionale acolo unde acest gen de fapte a fost dezincriminat, fiind transferate din penal în dreptul administrativ. Trebuie ca includerea unor asemenea comportamente în sfera conduitelor deviante, să se facă însă după o analiză judicioasă a gradului de pericol social pe care îl prezintă fiecare în parte.

Câteva aspecte privind comportamentul uman din punct de vedere psihologic

În acţiunea de prevenire şi de combatere a fenomenului infracţional, cunoştinţele psihologice reprezintă o armă de mare eficienţă. Nu trebuie să demonstrăm şi nici nu este nevoie de o demonstraţie anume pentru a se înţelege că psihologia, care în limbajul curent înseamnă „cunoaşterea oamenilor” este indispensabilă în toate fazele înfăptuirii justiţiei, cât şi în profilaxia faptelor antisociale.

Psihologia consideră omul ca o fiinţă prin excelenţă activă, în permanentă interacţiune cu mediul înconjurător, cu mediul fizic şi cel social. Interacţiunea individului cu mediul social este o caracteristică notabilă a omului.

Dacă vom pune în centrul atenţiei noastre pe om ca un întreg, constatăm că ne aflăm în faţa unei fiinţe de o extremă complexitate, care nu numai că este capabilă să reacţioneze foarte nuanţat faţă de stimulările mediului ci, în acelaşi timp, posedă toate priorităţile unui sistem care se autoreglează. Dacă definim sistemul ca fiind „un ansamblu de elemente şi relaţii astfel structurate încât orice schimbare a unui element sau a unei relaţii aduce după sine schimbarea comportamentului întregului sistem”, ne dăm seama numaidecât că putem privi omul ca un sistem având toate priorităţile acestuia.

Ca la orice sistem şi la „sistemul om” acţionează principiul ierarhic dintre elemente şi subsisteme. Aceasta înseamnă, de exemplu, că subsistemul reactiv-acţional este subordonat subsistemului informaţional. În momentul în care acest principiu ierarhic nu funcţionează – indiferent de motiv – acţiunea sistemului scapă de sub controlul cerebral şi apar dereglări sau disfuncţiuni.

O acţiune de violenţă care se soldează cu consecinţe grave, efectuată sub impulsul unei emoţii puternice, este un exemplu de acest caz. O emoţie puternică excită etajele inferioare ale creierului (subcortexul) şi inhibă activitatea raţională a scoarţei cerebrale sau o reduce sensibil.. acest fenomen, care se numeşte inducţie negativă, răstoarnă echilibrul raţional al „sistemului om”, din structura căruia subsistemul infracţional are un rol dominant şi produce actul de scurtcircuit, din care poate rezulta o crimă.

Omul, prin excelenţă, este o fiinţă activă, aparţine bunului simţ. În schimb, acţiunea umană se cuvine a fi analizată ştiinţific.

Orice acţiune se compune din elemente care se numesc acte, iar actele la rândul lor se compun din elemente mici ce se numesc proxeme. Aşadar, termenul de acţiune se referă la operaţiunea întreagă.

Discutând la modul general, acţiunile umane, fiind legate de un anumit „actor”, de nivelul înzestrării sale biologice(capacitate şi limite biologice), constituie reacţii, răspunsuri la provocările extrem de diferite ale mediului. Din această cauză se susţine că omul de fapt acţionează rar, dar întotdeauna reacţionează faţă de mediu.

Intenţia, este în consecinţă elementul psihologic pur al unei infracţiuni, care constă în tendinţa autorului de a ajunge la un rezultat ilicit, prevăzut şi dorit de el. pe plan juridic, omuciderea, ca acţiune, conţine elementul psihologic de intenţie, câtă vreme lovitura cauzatoare de moarte nu conţine un asemenea element, lipsindu-i acţiunii dorinţa, rezultatul final.

O altă noţiune fundamentală este cea de comportament. Sfera acestei noţiuni se intersectează cu sfera noţiunii de acţiune, comportamentul, de cele mai multe ori(nu întotdeauna), este o acţiune, definim astfel comportamentul ca o reacţie globală(glandulară, motorie, afectivă, verbală) pe care un organism (uman) o reflectă într-o împrejurare dată.

Comportamentele pot fi clasificate în:

1. vizibile, adică transparente, deschise;
2. ascunse, opace, a căror descifrare de multe ori este dificilă. Capacitatea omului de a simula, a disimula intenţiile sale(minciună, inducere în eroare etc.) ca acelor comportamente pe care le-am numit opace.

Din alt punct de vedere comportamentele se subdivid în:

1. comportamente relativ stabile caracteristice pentru un individ şi prin faptul că sunt repetitive.
2. Comportamente unice, ocazionale, ce apar adeseori spontan în cursul activităţii indivizilor şi desigur a infractorilor. Aceste comportamente sunt foarte greu de analizat, dar mai ales de atribuit cu rezonabilă certitudine unui anume făptuitor, infractor sau în general unei anume persoane.

În cadrul comportamentelor unice, mai putem deosebi sau identifica:

• comportamente normale;
• comportamente anormale.

Categoria de comportamente neobişnuite, atipice, anormale este considerată de specialişti deviantă, indiferent de originea lor sau de consecinţele sociale pe care le provoacă.

Termenul de devianţă se referă la forme de comportament care se depărtează sensibil sau mai puţin sensibil de la normele – morale sau legale – dominante într-o cultură sau subcultură dată.

Din punct de vedere psihologic, termenul de contravenţie, infracţiune, delicvenţă, crimă, constituie doar cazuri particulare ale fenomenului de devianţă socială. Pentru psihologi, care consideră individul într-o permanentă interacţiune cu societatea, cu comunitatea din care face parte, esenţial este faptul de opoziţie faţă de această comunitate, încălcarea normelor ei, şi nu modul sau gradul de încălcare.

Acest din urmă aspect intră în competenţa juriştilor, a forurilor judiciare.

Pentru psiholog, un anume caz de infracţiune este rezultatul acţiunii sau inacţiunii unei, ori unor persoane concrete, act pe care îl consideră deviat, atipic pentru colectivitatea (cultura sau subcultura dată) şi faţă de care comunitatea ia o anumită atitudine de reprobare, care se exprimă prin aplicarea unor sancţiuni morale sau şi sancţiuni (pedepse) legale.

Delicvenţa juvenilă din punct de vedere sociologic

Amploarea mişcării contestatare a tineretului din lumea contemporană, proliferarea „subculturilor” neconformiste şi protestare, specifice categoriei de vârstă a minorilor şi tinerilor, cât şi contribuţia hotărâtoare a tinerei generaţii la schimbările profunde care au modificat structura social-politică a societăţilor din Europa de Est reprezintă o problemă de un deosebit interes pentru cercetarea ştiinţifică.

Au trebuit să treacă mai multe decenii până ce societatea adulţilor să înţeleagă sensul autentic al comportamentului neconformist juvenil, faptul că tânăra sa generaţie se caracterizează prin noi idealuri de viaţă, prin valori deosebite şi chiar opuse faţă de generaţia predecesoare, ceea ce face din „conflictul de generaţii”, atât de contestat altădată, o realitate pe care educatorul trebuie să o conştientizeze ca atare.

În prezent, funcţia de educaţie morală nu se mai localizează strict la nivelul grupului familial, iar dispersarea procesului de socializare în mai multe instituţii sociale face ca procesul educativ să devină parte integrantă a unui program comun de acţiune elaborat de către întreaga societate. În măsura în care au apărut noi generaţii, se ridică noi probleme faţă de trecut.

Tineretul, majoritatea copiilor de astăzi, este mai libertin şi mai autonom faţă de altădată, se revoltă mai uşor contra interdicţiilor impuse de vârsta copilăriei şi nu mai respectă pe cei vârstnici. Nu mai respectă de altfel nici majoritatea normelor şi valorilor societăţii, normele de conduită, de comportament, impuse de stat prin diverse acte normative. De multe ori sunt lipsiţi de cele mai elementare atitudini pozitive faţă de tot ce-i înconjură, faţă de mediile în care trăiesc, învaţă, sunt educaţi etc.