Stresul

Prin stres înţelegem atât tensiunea nervoasă (asociată deseori cu aceeaşi noţiune), cât şi tensiunea generală exercitată asupra corpului de diferite suferinţe şi încordări psihice. Actualmente, termenul de stres a invadat în câteva decenii câmpul fiziopatologiei şi al psihopatologiei, pătrunzând în mod larg şi în limbajul curent cu multiple sensuri şi înţelesuri. Tocmai de aceea este important să rezervăm termenului de „stres” ( care în engleză are semnificaţia de tensiune nervoasă şi teamă) o acceptare univocă, conturându-l ca fiind o stimulare sau constrângere suportată de organism de fiecare dată când este supus acţiunii unor stresori exogeni sau endogeni cu caractere anormale exprimate prin intensitate, persistenţă, duritate, repetabilitate şi diferite modalităţi de apariţie la care structurile bio-psihice ale individului fac eforturi, mai mult sau mai puţin reuşite, pentru a se adapta.
Pornind de la delimitarea conceptului de stres, studiile ulterioare ale numeroşilor autori au dat noi dimensiuni acestui fenomen pe care l-au identificat cu o agresiune îndreptată asupra organismului, de la imersiunea bruscă în apă rece sau şocul electric până la frustrarea acută sau şocul emoţional. După HAVEMAN şi LAZARUS stresul este reprezentat de orice eveniment care depăşeşte capacităţile adaptative ale organismului şi generează emoţii puternice mai mult sau mai puţin prelungite sau altfel spus, atunci când evenimentele produc un dezechilibru marcat între solicitări şi forţele de răspuns ale organismului.
Stresul se defineşte ca fiind un răspuns nespecific al organismului la orice tip de solicitare şi ca atare reacţiile la stresori deopotrivă pot fi plăcute sau neplăcute.
Reacţiile emoţionale sunt cei mai frecvenţi stresori întâlniţi la subiecţii cu manifestări psihopatologice, la care efectul stresului este cu atât mai mare cu cât el solicită eforturi excesive de adaptare ale organismului şi cu cât acesta este mai vulnerabil.
Urmărind consecinţele stresurilor psihice ne putem gândi la o persoană care, datorită unui eveniment dureros se prăbuşeşte în urma unui stop cardiac, dar ceea ce este şi mai surprinzător este faptul că poate să moară şi în urma unui eveniment dominat de emoţii plăcute. Astfel, în cazul stresului putem constata că la stresori diametral opuşi putem întâlni efecte identice. Independent de emoţiile agreabile sau dezagreabile pe care le trăieşte individul, constatăm că stresul poate atrage după sine orice reacţie fiziologică şi că natura echilibrului neuroendocrin perturbat variază în funcţie atât de natura evenimentelor stresante cât şi de structura personalităţii subiectului aflat în stare de stres.
În ce măsură „agitaţia” vieţii moderne, exigenţele mereu crescânde ale unei civilizaţii de consum, anonimatul, concurenţa, birocraţia, corupţia, tranziţia (cu un timp incert acordat schimbării) şi altele, nu sunt în lumea noastră evenimente stresante constante ale dezadaptării şi creşterii incidenţei tulburărilor psihosomatice? De fapt, stresul este o dimensiune inevitabilă a schimbării, iar sănătatea nu constă în evitarea evenimentelor de viaţă stresante, ci de a reacţiona la ele într-un mod adecvat şi de a construi un ambient care să le reducă impactul asupra structurii personalităţii. Deci, civilizaţia industrială ne aduce o stare materială mai bună, dar ne impune şi diferite conduite de viaţă(mai mult sau mai puţin stresante), în schimb numai în stare de sănătate şi pace relaţională şi interioară ne putem bucura de bunăstare.
Odată ce omul a devenit conştient de succesiunea inevitabilă a copilăriei, adolescenţei, maturităţii şi senescenţei, şi în sfârşit a morţii, a fost nemulţumit de caracterul inevitabil al mersului spre moarte şi, ca atare, a trecut la căutarea „nemuririi”. Pornind de la ideea că nu moartea-l înfioară pe om ci eternitatea ei, omul a descoperit credinţa vieţii veşnice a sufletului sau credinţa învierii din morţi, credinţe care pe lângă faptul că-l împacă cu destinul, îl fac să devină şi mai bun pentru a dobândi o viaţă veşnică într-o lume paradisiacă. Mulţi filozofi consideră că moartea este o umbră ce ne însoţeşte întreaga existenţă. În acest sens, SOCRATE afirma: „Câtă vreme noi suntem aici, ea nu este, iar când apare ea, nu mai suntem noi”. Dar pe lângă faptul că omul este singura fiinţă care ştie că va muri, el este şi singura fiinţă care ştie că trăieşte.
Discuţiile despre stres se pretează adesea la confuzie, termenul având două semnificaţii. Întâi, termenul se referă la evenimente sau situaţii(de exemplu, pregătirea unui examen) care pot avea un efect nefavorabil asupra persoanei. În al doilea rând, noţiunea de stres desemnează efectele adverse induse astfel, efecte ce constau în modificări psihologice sau fiziologice. În abordarea problemelor etiologice se recomandă delimitarea celor două înţelesuri.
Astfel, evenimentele şi situaţiile despre care s-a vorbit mai sus pot fi numite factori de stres. Aceştia pot fi fizici, psihologici şi sociali; numărul lor este foarte mare. Termenul de factor de stres este uneori extins la evenimente care, în momentul producerii lor, nu sunt resimţite ca adverse, dar pot avea, totuşi, pe termen lung, un efect nefavorabil. De exemplu, o competiţie strânsă, care se însoţeşte, pe moment, de un sentiment plăcut de încordare, poate fi urmată, mai târziu de oboseală, lipsă de interes etc.
Efectul asupra persoanei poate fi desemnat prin termenul de reacţie de stres, în scopul delimitării de evenimentele care l-au provocat. Această reacţie include un răspuns nervos vegetativ(de exemplu creşterea tensiunii arteriale), unul endocrin(precum creşterea secreţiei de adrenalină şi noradrenalină) şi unul psihologic(de exemplu, o stare de încordare).
Conceptul de reacţie psihică
Faptul că suferinţa psihică poate apărea ca reacţie la evenimente neplăcute este aproape unanim recunoscut. Uneori, asocierea dintre eveniment şi suferinţă este evidentă; de exemplu, când soţul este deprimat în urma morţii soţiei. Alteori, însă, nu este deloc clar dacă tulburarea psihică este, într-adevăr, o reacţie la eveniment, sau dacă este vorba doar de o simplă coincidenţă; de exemplu, atunci când un bărbat devine deprimat după moartea unei rude mai îndepărtate.
Pentru precizarea legăturii etiologice dintre o reacţie psihică şi anumite evenimente se recomandă folosirea a trei criterii. În primul rând, evenimentele trebuie să apară ca suficient de severe şi de apropiate în timp de debutul reacţiei psihice. În al doilea rând, se cere o legătură clară între natura evenimentelor şi conţinutul tulburării psihice(în ultimul exemplu de mai sus, bărbatul ar trebui să fie preocupat de idei referitoare la acea rudă îndepărtată). În al treilea rând, din momentul în care evenimentele îşi încetează acţiunea, reacţia psihică trebuie să înceapă să scadă în intensitate pentru că au intrat în funcţiune factori de întreţinere).

Reacţii la stres
Reacţia acută la stres
Acest termen desemnează tulburările tranzitorii, de orice severitate sau natură, ce apar la persoanele sănătoase mintal, ca răspuns la situaţii excepţional de stresante, precum catastrofele naturale, conflictele militare sau o criză extremă în relaţiile cu alte persoane. Termenul se foloseşte pentru tulburări care se remit în interval de ore sau câteva zile. Reacţiile mai prelungite ar trebui descrise ca reacţii de adaptare, dacă sunt uşoare, sau ca tulburări de stres post-traumatice(sechele tardive ale stresului), dacă sunt severe. Tabloul clinic al reacţiilor acute la stres este variat, cu o combinaţie de agitaţie, semne vegetative de anxietate, răspuns limitat la stimulii din mediu, dezorientare vizibilă şi fugă. Din punct de vedere psihologic singurul remediu este o discuţie despre evenimentele stresante.

Reacţia de adaptare
Acest termen este folosit pentru a desemna tulburări uşoare sau tranzitorii care durează mai mult decât reacţiile acute la stres şi apar la subiecţii sănătoşi mintal. Simptomele sunt variate, cu o combinaţie de îngrijorare, anxietate, depresie, concentrare deficitară, iritabilitate şi comportament agresiv. Aceste tulburări sunt în general reversibile şi durează de obicei doar câteva luni. Ele sunt legate strâns, în timp şi prin conţinut, de stresor, exemple fiind doliul, emigrarea sau despărţirea. Diagnosticul poate fi de asemenea aplicat reacţiilor emoţionale faţă de o invaliditate recentă, de exemplu după un accident rutier. Aspectul esenţial este reacţia intangibilă şi proporţională cu severitatea experienţei stresante şi nu depăşeşte ca durată perioada de timp ce pare suficientă pentru adaptarea la schimbare. Tratamentul constă în psihoterapie scurtă, destinată să ajute pacientul să se obişnuiască cu noua situaţie şi să folosească pe deplin calităţile sale restante.
Tulburarea de stres posttraumatică
Acest termen indică o reacţie intensă şi de obicei prelungită la stresori intenşi, precum catastrofe naturale(de exemplu, cutremure, inundaţii şi incendii), dezastre provocate de oameni(de exemplu, efectele războiului sau persecuţiilor) sau agresiuni asupra persoanei(de exemplu, tâlhăria sau violul). Prin convenţie, această categorie, spre deosebire de reacţiile acute la stres sau reacţiile de adaptare, poate fi diagnosticată la subiecţi care au antecedente de tulburare mintală, anterioare evenimentelor stresante.
Termenul este folosit când reacţia este caracterizată prin vise chinuitoare recurente sau amintiri intrusive repetate ale evenimentelor stresante iniţial, însoţite de evitarea a tot ce aminteşte de acele evenimente şi de simptome ce indică o stare de excitaţie crescută(de exemplu iritabilitate, insomnie şi concentrare deficitară). Unii pacienţi relatează de asemenea o incapacitate de a-şi aminti evenimentele în mod voluntar(în ciuda amintirilor intrusive vii în alte momente), sentimente de detaşare sau indiferenţă şi un interes diminuat pentru activităţile zilnice.
Acest tip de răspuns prelungit la stresori intenşi a fost identificat de mulţi ani. Creşterea recentă a interesului rezultă parţial din studiul, SUA, al militarilor întorşi din războiul din Vietnam. În trecut, tablourile clinice similare la soldaţi au fost denumite nevroză de luptă.
Tulburarea de stres posttraumatică este socotită ca fiind mai frecventă în copilărie şi la vârstă înaintată decât în alte momente ale vieţii şi la persoanele cu tulburare psihică anterioară faţă de cele fără astfel de antecedente. În numeroase dezastre victimele suferă leziuni somatice şi aceasta poate creşte probabilitatea unei reacţii psihice prelungite, în special când leziunea este la nivelul capului. Reacţia apare de obicei la scurt timp după evenimentul stresant, dar instalarea sa poate fi la câteva zile sau uneori mai târziu. Majoritatea cazurilor se remit în decurs de şase luni dar, la o minoritate importantă, sindromul persistă timp de mai mulţi ani.
Tratamentul psihologic va include psihoterapia de suport şi încurajarea energică de a relua activităţile normale.

În viata de zi cu zi întâlnim tot felul de situatii pe care le percepem ca stresante. Trãim într-un mediu social foarte complex, cu multiple interdependente, astfel încât starea noastrã de bine depinde uneori de venirea la timp a mijlocului de transport, de modul în care reactioneazã colegii de la serviciu sau membrii familiei noastre, de functionarea calculatorului sau a altor aparate cu care lucrãm. Unele dintre aceste situatii se aflã sub controlul nostru, altele nu, dar toate acestea pot produce o stare de tensiune, frustrare si dezechilibru psihic.
Stresul pozitiv
Simtul comun considerã starea de stres ca fiind o stare negativã, neplãcutã pe care trebuie sã o eliminãm. Unii dintre noi si-ar dori, poate, o viatã fãrã stres. Stresul este, totusi, o reactie fireascã a organismului nostru care apare ori de câte ori trebuie sã facem un efort pentru a ne adapta unei situatii noi, unei schimbãri. Reactia de stres implicã trei componente. Componenta psihologicã presupune evaluarea caracteristicilor situatiei cu care ne confruntãm precum si evaluarea capacitãtilor noastre de a face fatã situatiei, distanta dintre cele douã evaluãri determinând intensitatea reactiei de stres. Componenta fiziologicã este determinatã de eliberarea adrenalinei care pune organismul în stare de alertã si îl pregãteste pentru efortul fizic necesar depãsirii situatiei. Evaluarea psihologicã si alertarea organismului determinã, de obicei, aparitia comportamentului orientat spre rezolvarea cât mai adecvatã a problemei de adaptare. Astfel, o reactie medie de stres poate determina o mai bunã functionare cognitivã si comportamentalã, ducând la rezolvarea situatiei si chiar la obtinerea performantei. Doar o reactie de stres foarte slabã sau foarte puternicã poate deveni destabilizantã. O viatã lipsitã de stres ar fi plictisitoare. Omul are nevoie în permanentã de stimulãri si provocãri care sã-l punã la încercare, care sã dea sens vietii. Am putea spune cã el chiar cautã stresul si cã acesta este necesar echilibrului psihic.
Stresul negativ
Dupã o situatie stresantã care ne solicitã atât psihologic cât si comportamental, este necesarã o perioadã de recuperare energeticã. Stresul negativ ca stare de tensiune si de dezechilibru, apare atunci când nu ne oferim aceste perioade de relaxare, de recuperare. În astfel de situatii, starea de stres se poate croniciza ducând la aparitia unor tulburãri fie de naturã medicalã, fie de naturã psihologicã. În tipologia psihologicã se vorbeste de persoanele care manifestã comportamente de tip A. Acest tip de persoane par a duce o luptã împotriva timpului (sunt febrili, preocupati sã facã cât mai multe într-un timp cât mai limitat, preocupati de exactitate), au un dezvoltat simt al competitiei (îsi doresc sã câstige în orice situatie, chiar si în cazul sporturilor sau activitãtilor desfãsurate în timpul liber), sunt foarte implicati în actiune (muncesc enorm, pun suflet în tot ceea ce fac). Vã recunoasteti cumva în aceastã descriere? Dacã da, aveti cu sigurantã nevoie de un psiholog consilier care sã vã ajute sã ajute sã elaborati un program personal de gestiune a stresului.
Cum luptãm cu stresul?
1) Construirea unui stil de viatã în care perioadele de efort sustinut sã alterneze cu cele de relaxare poate preveni aparitia stresului cronic.
2) Având o relatie apropiatã si de încredere cu o persoanã ne poate feri de multe dintre reactiile exagerate de stres.
3) Comunicarea stãrilor afective si a emotiilor noastre într-un mod care sã nu-l încarce negativ pe celãlalt. Multi dintre noi avem reticente în a ne exprima stãrile afective din frica de a nu pãrea slabi. Trebuie, însã, sã pornim de la premisa cã fiecare om are momentele lui de slãbiciune, iar recunoasterea acestui fapt nu ne scade din prestigiu, ci ne va face sã fim mai usor acceptati ca oameni printre oameni. Pentru a ne exprima stãrile afective într-un mod care sã nu fie agresiv pentru celãlalt este indicat sã reactionãm fatã de comportamentul concret al persoanei si imediat ce acesta are loc. Amânarea reactiei si îndreptarea acesteia asupra persoanei în ansamblu duce la crearea unei situatii stresante atât pentru noi cât si pentru celãlalt.
4) Tinând cont cã reactia de stres este mediatã de evaluarea pe care o facem situatiei si capacitãtilor noastre de a-i face fatã, adeseori cei care experimenteazã stresul au o imagine si o stimã de sine negativã (nu au încredere în ei însisi). Astfel de persoane au tendinta de a dezvolta anticipãri negative în legãturã cu capacitatea lor de a face fatã situatiilor problematice, vor evalua situatiile ca fiind mult mai dificile decât sunt în realitate, în consecintã vor experimenta o mai puternicã reactie de stres. Aceste persoane au nevoie de o reconsiderare a grilei de lecturã a realitãtii, de modificarea gândurilor negative, de aceea le sfãtuim sã apeleze la serviciile unui psiholog consilier sau terapeut.