Stresul

Prin stres înţelegem atât tensiunea nervoasă (asociată deseori cu aceeaşi noţiune), cât şi tensiunea generală exercitată asupra corpului de diferite suferinţe şi încordări psihice. Actualmente, termenul de stres a invadat în câteva decenii câmpul fiziopatologiei şi al psihopatologiei, pătrunzând în mod larg şi în limbajul curent cu multiple sensuri şi înţelesuri. Tocmai de aceea este important să rezervăm termenului de „stres” ( care în engleză are semnificaţia de tensiune nervoasă şi teamă) o acceptare univocă, conturându-l ca fiind o stimulare sau constrângere suportată de organism de fiecare dată când este supus acţiunii unor stresori exogeni sau endogeni cu caractere anormale exprimate prin intensitate, persistenţă, duritate, repetabilitate şi diferite modalităţi de apariţie la care structurile bio-psihice ale individului fac eforturi, mai mult sau mai puţin reuşite, pentru a se adapta.
Pornind de la delimitarea conceptului de stres, studiile ulterioare ale numeroşilor autori au dat noi dimensiuni acestui fenomen pe care l-au identificat cu o agresiune îndreptată asupra organismului, de la imersiunea bruscă în apă rece sau şocul electric până la frustrarea acută sau şocul emoţional. După HAVEMAN şi LAZARUS stresul este reprezentat de orice eveniment care depăşeşte capacităţile adaptative ale organismului şi generează emoţii puternice mai mult sau mai puţin prelungite sau altfel spus, atunci când evenimentele produc un dezechilibru marcat între solicitări şi forţele de răspuns ale organismului.
Stresul se defineşte ca fiind un răspuns nespecific al organismului la orice tip de solicitare şi ca atare reacţiile la stresori deopotrivă pot fi plăcute sau neplăcute.
Reacţiile emoţionale sunt cei mai frecvenţi stresori întâlniţi la subiecţii cu manifestări psihopatologice, la care efectul stresului este cu atât mai mare cu cât el solicită eforturi excesive de adaptare ale organismului şi cu cât acesta este mai vulnerabil.
Urmărind consecinţele stresurilor psihice ne putem gândi la o persoană care, datorită unui eveniment dureros se prăbuşeşte în urma unui stop cardiac, dar ceea ce este şi mai surprinzător este faptul că poate să moară şi în urma unui eveniment dominat de emoţii plăcute. Astfel, în cazul stresului putem constata că la stresori diametral opuşi putem întâlni efecte identice. Independent de emoţiile agreabile sau dezagreabile pe care le trăieşte individul, constatăm că stresul poate atrage după sine orice reacţie fiziologică şi că natura echilibrului neuroendocrin perturbat variază în funcţie atât de natura evenimentelor stresante cât şi de structura personalităţii subiectului aflat în stare de stres.
În ce măsură „agitaţia” vieţii moderne, exigenţele mereu crescânde ale unei civilizaţii de consum, anonimatul, concurenţa, birocraţia, corupţia, tranziţia (cu un timp incert acordat schimbării) şi altele, nu sunt în lumea noastră evenimente stresante constante ale dezadaptării şi creşterii incidenţei tulburărilor psihosomatice? De fapt, stresul este o dimensiune inevitabilă a schimbării, iar sănătatea nu constă în evitarea evenimentelor de viaţă stresante, ci de a reacţiona la ele într-un mod adecvat şi de a construi un ambient care să le reducă impactul asupra structurii personalităţii. Deci, civilizaţia industrială ne aduce o stare materială mai bună, dar ne impune şi diferite conduite de viaţă(mai mult sau mai puţin stresante), în schimb numai în stare de sănătate şi pace relaţională şi interioară ne putem bucura de bunăstare.
Odată ce omul a devenit conştient de succesiunea inevitabilă a copilăriei, adolescenţei, maturităţii şi senescenţei, şi în sfârşit a morţii, a fost nemulţumit de caracterul inevitabil al mersului spre moarte şi, ca atare, a trecut la căutarea „nemuririi”. Pornind de la ideea că nu moartea-l înfioară pe om ci eternitatea ei, omul a descoperit credinţa vieţii veşnice a sufletului sau credinţa învierii din morţi, credinţe care pe lângă faptul că-l împacă cu destinul, îl fac să devină şi mai bun pentru a dobândi o viaţă veşnică într-o lume paradisiacă. Mulţi filozofi consideră că moartea este o umbră ce ne însoţeşte întreaga existenţă. În acest sens, SOCRATE afirma: „Câtă vreme noi suntem aici, ea nu este, iar când apare ea, nu mai suntem noi”. Dar pe lângă faptul că omul este singura fiinţă care ştie că va muri, el este şi singura fiinţă care ştie că trăieşte.
Discuţiile despre stres se pretează adesea la confuzie, termenul având două semnificaţii. Întâi, termenul se referă la evenimente sau situaţii(de exemplu, pregătirea unui examen) care pot avea un efect nefavorabil asupra persoanei. În al doilea rând, noţiunea de stres desemnează efectele adverse induse astfel, efecte ce constau în modificări psihologice sau fiziologice. În abordarea problemelor etiologice se recomandă delimitarea celor două înţelesuri.
Astfel, evenimentele şi situaţiile despre care s-a vorbit mai sus pot fi numite factori de stres. Aceştia pot fi fizici, psihologici şi sociali; numărul lor este foarte mare. Termenul de factor de stres este uneori extins la evenimente care, în momentul producerii lor, nu sunt resimţite ca adverse, dar pot avea, totuşi, pe termen lung, un efect nefavorabil. De exemplu, o competiţie strânsă, care se însoţeşte, pe moment, de un sentiment plăcut de încordare, poate fi urmată, mai târziu de oboseală, lipsă de interes etc.
Efectul asupra persoanei poate fi desemnat prin termenul de reacţie de stres, în scopul delimitării de evenimentele care l-au provocat. Această reacţie include un răspuns nervos vegetativ(de exemplu creşterea tensiunii arteriale), unul endocrin(precum creşterea secreţiei de adrenalină şi noradrenalină) şi unul psihologic(de exemplu, o stare de încordare).
Conceptul de reacţie psihică
Faptul că suferinţa psihică poate apărea ca reacţie la evenimente neplăcute este aproape unanim recunoscut. Uneori, asocierea dintre eveniment şi suferinţă este evidentă; de exemplu, când soţul este deprimat în urma morţii soţiei. Alteori, însă, nu este deloc clar dacă tulburarea psihică este, într-adevăr, o reacţie la eveniment, sau dacă este vorba doar de o simplă coincidenţă; de exemplu, atunci când un bărbat devine deprimat după moartea unei rude mai îndepărtate.
Pentru precizarea legăturii etiologice dintre o reacţie psihică şi anumite evenimente se recomandă folosirea a trei criterii. În primul rând, evenimentele trebuie să apară ca suficient de severe şi de apropiate în timp de debutul reacţiei psihice. În al doilea rând, se cere o legătură clară între natura evenimentelor şi conţinutul tulburării psihice(în ultimul exemplu de mai sus, bărbatul ar trebui să fie preocupat de idei referitoare la acea rudă îndepărtată). În al treilea rând, din momentul în care evenimentele îşi încetează acţiunea, reacţia psihică trebuie să înceapă să scadă în intensitate pentru că au intrat în funcţiune factori de întreţinere).

Reacţii la stres
Reacţia acută la stres
Acest termen desemnează tulburările tranzitorii, de orice severitate sau natură, ce apar la persoanele sănătoase mintal, ca răspuns la situaţii excepţional de stresante, precum catastrofele naturale, conflictele militare sau o criză extremă în relaţiile cu alte persoane. Termenul se foloseşte pentru tulburări care se remit în interval de ore sau câteva zile. Reacţiile mai prelungite ar trebui descrise ca reacţii de adaptare, dacă sunt uşoare, sau ca tulburări de stres post-traumatice(sechele tardive ale stresului), dacă sunt severe. Tabloul clinic al reacţiilor acute la stres este variat, cu o combinaţie de agitaţie, semne vegetative de anxietate, răspuns limitat la stimulii din mediu, dezorientare vizibilă şi fugă. Din punct de vedere psihologic singurul remediu este o discuţie despre evenimentele stresante.

Reacţia de adaptare
Acest termen este folosit pentru a desemna tulburări uşoare sau tranzitorii care durează mai mult decât reacţiile acute la stres şi apar la subiecţii sănătoşi mintal. Simptomele sunt variate, cu o combinaţie de îngrijorare, anxietate, depresie, concentrare deficitară, iritabilitate şi comportament agresiv. Aceste tulburări sunt în general reversibile şi durează de obicei doar câteva luni. Ele sunt legate strâns, în timp şi prin conţinut, de stresor, exemple fiind doliul, emigrarea sau despărţirea. Diagnosticul poate fi de asemenea aplicat reacţiilor emoţionale faţă de o invaliditate recentă, de exemplu după un accident rutier. Aspectul esenţial este reacţia intangibilă şi proporţională cu severitatea experienţei stresante şi nu depăşeşte ca durată perioada de timp ce pare suficientă pentru adaptarea la schimbare. Tratamentul constă în psihoterapie scurtă, destinată să ajute pacientul să se obişnuiască cu noua situaţie şi să folosească pe deplin calităţile sale restante.
Tulburarea de stres posttraumatică
Acest termen indică o reacţie intensă şi de obicei prelungită la stresori intenşi, precum catastrofe naturale(de exemplu, cutremure, inundaţii şi incendii), dezastre provocate de oameni(de exemplu, efectele războiului sau persecuţiilor) sau agresiuni asupra persoanei(de exemplu, tâlhăria sau violul). Prin convenţie, această categorie, spre deosebire de reacţiile acute la stres sau reacţiile de adaptare, poate fi diagnosticată la subiecţi care au antecedente de tulburare mintală, anterioare evenimentelor stresante.
Termenul este folosit când reacţia este caracterizată prin vise chinuitoare recurente sau amintiri intrusive repetate ale evenimentelor stresante iniţial, însoţite de evitarea a tot ce aminteşte de acele evenimente şi de simptome ce indică o stare de excitaţie crescută(de exemplu iritabilitate, insomnie şi concentrare deficitară). Unii pacienţi relatează de asemenea o incapacitate de a-şi aminti evenimentele în mod voluntar(în ciuda amintirilor intrusive vii în alte momente), sentimente de detaşare sau indiferenţă şi un interes diminuat pentru activităţile zilnice.
Acest tip de răspuns prelungit la stresori intenşi a fost identificat de mulţi ani. Creşterea recentă a interesului rezultă parţial din studiul, SUA, al militarilor întorşi din războiul din Vietnam. În trecut, tablourile clinice similare la soldaţi au fost denumite nevroză de luptă.
Tulburarea de stres posttraumatică este socotită ca fiind mai frecventă în copilărie şi la vârstă înaintată decât în alte momente ale vieţii şi la persoanele cu tulburare psihică anterioară faţă de cele fără astfel de antecedente. În numeroase dezastre victimele suferă leziuni somatice şi aceasta poate creşte probabilitatea unei reacţii psihice prelungite, în special când leziunea este la nivelul capului. Reacţia apare de obicei la scurt timp după evenimentul stresant, dar instalarea sa poate fi la câteva zile sau uneori mai târziu. Majoritatea cazurilor se remit în decurs de şase luni dar, la o minoritate importantă, sindromul persistă timp de mai mulţi ani.
Tratamentul psihologic va include psihoterapia de suport şi încurajarea energică de a relua activităţile normale.

În viata de zi cu zi întâlnim tot felul de situatii pe care le percepem ca stresante. Trãim într-un mediu social foarte complex, cu multiple interdependente, astfel încât starea noastrã de bine depinde uneori de venirea la timp a mijlocului de transport, de modul în care reactioneazã colegii de la serviciu sau membrii familiei noastre, de functionarea calculatorului sau a altor aparate cu care lucrãm. Unele dintre aceste situatii se aflã sub controlul nostru, altele nu, dar toate acestea pot produce o stare de tensiune, frustrare si dezechilibru psihic.
Stresul pozitiv
Simtul comun considerã starea de stres ca fiind o stare negativã, neplãcutã pe care trebuie sã o eliminãm. Unii dintre noi si-ar dori, poate, o viatã fãrã stres. Stresul este, totusi, o reactie fireascã a organismului nostru care apare ori de câte ori trebuie sã facem un efort pentru a ne adapta unei situatii noi, unei schimbãri. Reactia de stres implicã trei componente. Componenta psihologicã presupune evaluarea caracteristicilor situatiei cu care ne confruntãm precum si evaluarea capacitãtilor noastre de a face fatã situatiei, distanta dintre cele douã evaluãri determinând intensitatea reactiei de stres. Componenta fiziologicã este determinatã de eliberarea adrenalinei care pune organismul în stare de alertã si îl pregãteste pentru efortul fizic necesar depãsirii situatiei. Evaluarea psihologicã si alertarea organismului determinã, de obicei, aparitia comportamentului orientat spre rezolvarea cât mai adecvatã a problemei de adaptare. Astfel, o reactie medie de stres poate determina o mai bunã functionare cognitivã si comportamentalã, ducând la rezolvarea situatiei si chiar la obtinerea performantei. Doar o reactie de stres foarte slabã sau foarte puternicã poate deveni destabilizantã. O viatã lipsitã de stres ar fi plictisitoare. Omul are nevoie în permanentã de stimulãri si provocãri care sã-l punã la încercare, care sã dea sens vietii. Am putea spune cã el chiar cautã stresul si cã acesta este necesar echilibrului psihic.
Stresul negativ
Dupã o situatie stresantã care ne solicitã atât psihologic cât si comportamental, este necesarã o perioadã de recuperare energeticã. Stresul negativ ca stare de tensiune si de dezechilibru, apare atunci când nu ne oferim aceste perioade de relaxare, de recuperare. În astfel de situatii, starea de stres se poate croniciza ducând la aparitia unor tulburãri fie de naturã medicalã, fie de naturã psihologicã. În tipologia psihologicã se vorbeste de persoanele care manifestã comportamente de tip A. Acest tip de persoane par a duce o luptã împotriva timpului (sunt febrili, preocupati sã facã cât mai multe într-un timp cât mai limitat, preocupati de exactitate), au un dezvoltat simt al competitiei (îsi doresc sã câstige în orice situatie, chiar si în cazul sporturilor sau activitãtilor desfãsurate în timpul liber), sunt foarte implicati în actiune (muncesc enorm, pun suflet în tot ceea ce fac). Vã recunoasteti cumva în aceastã descriere? Dacã da, aveti cu sigurantã nevoie de un psiholog consilier care sã vã ajute sã ajute sã elaborati un program personal de gestiune a stresului.
Cum luptãm cu stresul?
1) Construirea unui stil de viatã în care perioadele de efort sustinut sã alterneze cu cele de relaxare poate preveni aparitia stresului cronic.
2) Având o relatie apropiatã si de încredere cu o persoanã ne poate feri de multe dintre reactiile exagerate de stres.
3) Comunicarea stãrilor afective si a emotiilor noastre într-un mod care sã nu-l încarce negativ pe celãlalt. Multi dintre noi avem reticente în a ne exprima stãrile afective din frica de a nu pãrea slabi. Trebuie, însã, sã pornim de la premisa cã fiecare om are momentele lui de slãbiciune, iar recunoasterea acestui fapt nu ne scade din prestigiu, ci ne va face sã fim mai usor acceptati ca oameni printre oameni. Pentru a ne exprima stãrile afective într-un mod care sã nu fie agresiv pentru celãlalt este indicat sã reactionãm fatã de comportamentul concret al persoanei si imediat ce acesta are loc. Amânarea reactiei si îndreptarea acesteia asupra persoanei în ansamblu duce la crearea unei situatii stresante atât pentru noi cât si pentru celãlalt.
4) Tinând cont cã reactia de stres este mediatã de evaluarea pe care o facem situatiei si capacitãtilor noastre de a-i face fatã, adeseori cei care experimenteazã stresul au o imagine si o stimã de sine negativã (nu au încredere în ei însisi). Astfel de persoane au tendinta de a dezvolta anticipãri negative în legãturã cu capacitatea lor de a face fatã situatiilor problematice, vor evalua situatiile ca fiind mult mai dificile decât sunt în realitate, în consecintã vor experimenta o mai puternicã reactie de stres. Aceste persoane au nevoie de o reconsiderare a grilei de lecturã a realitãtii, de modificarea gândurilor negative, de aceea le sfãtuim sã apeleze la serviciile unui psiholog consilier sau terapeut.

Read more...

Abuzul si violenta in familie

Abuzul şi violenţa în familie
Acest subiect a suscitat atenţia tot mai mult în ultimii ani. Mai multe trăsături necesită subliniere.
În primul rând, unii indivizi sunt violenţi doar în familie, pe când alţii sunt de asemenea violenţi şi în afara familiei. În al doilea rând , şi de o importanţă deosebită, violenţa familială este puternic asociată cu consumul excesiv de alcool. În al treilea rând, violenţa în familie poate avea efecte vătămătoare de durată asupra dezvoltării psihologice şi sociale a copiilor.
Dintre variatele forme de violenţă în familie amintim: omuciderea, abuzul faţă de copil, violenţa asupra bătrânilor.
Ca o caracteristică a familiei în societatea contemporană este dată de mutaţiile care au avut loc. Sensul de familie a devenit în ultima perioadă cam ambiguu. S-au produs transformări privind familia nucleară pentru că în societatea contemporană găsim o mulţime de modele ca forme alternative: monoparentale, cu deficienţe, familii reconstruite. Familia şi-a modificat funcţiile, procesele interne datorită modificărilor care s-au produs la nivelul societăţii. Există o legătură puternică între familie şi societate.
TRANSFORMĂRI:
Y scăderea numărului membrilor familiei;
Y scăderea importanţei funcţiei economice a familiei;
Y creşterea mobilităţii membrilor familiei (pe orizontală sau verticală);
Y fluctuaţia şi mişcările de populaţie (fluctuaţia funcţiei de muncă);
Y femeia participă cu preponderenţă la viaţa socială şi în acelaşi timp statusul acesteia s-a modificat şi a condus la independenţa economică a acesteia;
Y funcţiile familiei au fost preluate de societate;
Y redimensionarea controlului demografic;
Y creşterea preocupării familiei faţă de problemele cu conotaţii sociale.
Familia – reprezintă mediul prielnic pentru creşterea şi dezvoltarea copilului. Responsabilitatea revine părinţilor care trebuie să urmărească satisfacerea nevoilor copilului. Familia trebuie susţinută pentru a-şi îndeplini rolurile sale. Pentru a analiza familia nu trebuie să aplicăm o concepţie reducţionistă cu referire la îndeplinirea funcţiilor economice ale familiei. Analiza acestor paliere duce la concluzia că nu sunt servicii sociale îndeajuns.
În România în perioada prerevoluţionară problemele privind asistenţa socială a familiei se caracteriza prin pasivitate. În perioada comunistă asistenţa socială nu era orientată spre investigarea conţinutului acesteia. S-a desfiinţat învăţământul de asistenţa socială şi psihologică. Rezolvarea problemelor sociale se putea rezolva, pentru că aşa era mentalitatea, prin intermediul politicilor sociale. S-au redus serviciile sociale şi s-au deprofesionalizat serviciile de psihologie şi asistenţă socială.
Dar, după 1989 s-au reluat din nou problemele legate de social.
Sistemul social a înregistrat în perioada dinaintea lui 1989 probleme: a crescut şomajul, scăderea venitului minim şi inexistenţa măsurilor practice de intervenţie, a crescut sărăcia şi s-a transformat într-un fenomen de la o stare individuală. Făcând o analiză a serviciilor sociale şi văzând cât de dezvoltate sunt putem să ne dăm seama cât de dezvoltat este statul respectiv.
Agresivitate – agresiune – violenţă
Violenţa = modalitatea de acţiune brutală şi radicală în relaţiile de viaţă din societate.
Familia = climat psiho-emoţional cu tipuri expresive de comunicare şi acţiune în interior şi în relaţiile cu mediul.
Tendinţe de dislocare şi dezorganizare în realizarea funcţiilor:
- reducerea timpului petrecut împreună;
- acţiuni separate ale adulţilor;
- unidirecţionarea utilitară şi programului + ştergerea comprehensiunii afective;
- stări de boală;
- psihotraume acumulate;
- despărţiri temporare impuse;
Din toate acestea rezultă relaţii familiale de risc.
Violenţa: intrafamilială, intramaritală, a unor grupuri victimizate (copiii, mama şi fiica, sau doar copilul din prima căsătorie.
Semnale de alarmă pentru disfuncţia familială:
- grade de devalorizare a unui membru al cuplului;
- intensitatea unor stări de aversiune în relaţiile familiale – necomunicare sau comunicare convertită expresiv în violenţă;
- perturbări sau întreruperi ale cuplului sexual;
- dezorientarea – în special a femeii şi solicitarea ajutorului
Abuzurile se manifestă prin suferinţe ce ţin de domeniul medical sau suferinţe psihoreactive, care ţin de psihologia educativă şi socială.
Diagnosticul şi intervenţia ţine de mai multe discipline: psihologia – psiholog, medicina legală, asistenţa socială, justiţia.
Aspecte clinice ale stării funcţionale a familiei
Caracteristicile familiei sunt complexe: natural – biologic, socio-cultural şi economic. Asigură satisfacerea unei game largi de trebuinţe şi aspiraţii (nevoi şi aşteptări) ale membrilor. Dinamica relaţiilor familiale e în funcţie de: compoziţia numerică, tipul de relaţie intrafamilială, criteriul de selecţie a partenerului, gradul de coeziune şi rezistenţa la frustrare, statut economic, prezenţa sau absenţa copiilor.
Din punct de vedere psihologic s-a elaborat o tipologie a structurii familiei „normale” în care riscul apariţiei violenţei intrafamiliale (la nivelul grupului familiei sau a unui membru) creşte în progresie aritmetică):
- familia nucleară propriu-zisă (cuplu + copii naturali );
- familia nucleară cu copii adoptaţi;
- familia nucleară lărgită (cuplu + copii + rude);
- familia nucleară în curs de dezorganizare (cuplu în prag de separare);
- familia dezorganizată (grupul familiei de bază incomplet);
- concubinaj;
Factorii ce influenţează starea de sănătate mentală a familiei:
- accidentali – deces, îmbolnăviri;
- psiho-sociali – diferenţe etnoculturale, temperamentale, caracterologice, probleme economice, relaţii extraconjugale
Resurse interne ale familiei:
- rol antipatogen şi sanogenetic (mediu securizat, detensionare emoţional – instinctuală;
- mediul natural de dezvoltare al copilului;
Resursele interne ale familiei sunt limitate: un copil poate dezechilibra, stilurile parentale psihopatogene (afectiv – excesiv, autoritar – intrusiv, rejectiv – astenic), carenţe afective sau autoritare şi model, comunicare distorsionată.
Etiologia violenţei intrafamiliale
Modele factoriale:
- psihopatic – parental: tatăl percepe copilul ca un adult ostil;
- mezologic: violenţa familială e generată de: sărăcie, izolare socială, aculturaţie;
- victimologic: postura de victimă;
- psihologic: generat de frustrare;
- psihosocial: starea familială prezintă factori de risc ca: însuşiri precoce de violenţă în personalitatea unui membru, consum de alcool, gelozia şi factori sexuali, conjugopatii
Starea de sănătate a familiei = stare de bine fizic, psihic şi social din care rezultă complementaritatea între aceste nivele în scopul rezilierii conflictelor şi a unei noi perspective a cuplului.
Conjugopatii =degradarea relaţiilor familiale.
Factori ce declanşează conjugopatia:
- biologici – nepotriviri fiziologice, anatomice, sexologice;
- psihologici – personalităţi necomplementare şi conflictuale;
- psihosociologici – asprirea divergenţelor, rigiditate;
- social - loc de muncă, navetism, venit, habitat;
- culturali – valori morale, etnice
Forme clinice de manifestare a conjugopatiilor:
- psihosindrom în doi,
- decompensare printr-o diversitate a formelor de violoenţă;
- intoxicaţii cu evoluţii caracteriopatopsihotice;
- dezvoltări delirant conflictuale;
Simptome de alarmă:
a. factori psihorelaţionali:
- devalorizarea partenerului e proporţională cu calităţile atribuite iniţial (supraestimarea, săptămâna chioară, necunoaşterea etc.);
- intensitatea aversiunii poate varia între extremele interiorizare – ostilitate;
- prima care sesizează evoluţia nefavorabilă a vieţii de cuplu este femeia şi tot ea solicită ajutor;
- conflictele familiale duc la hiposexualitate şi generează violenţe.
b. Factori motivaţionali ce instituie sau întreţin conduite violente:
- laxitatea moravurilor cu scăderea caracterului creator al legăturii conjugale;
- rigiditatea moravurilor
c. factor agravant pentru trecerea la violenţa manifestă – consumul de alcool
Sindroame clinice ale violenţei intrafamiliale:
- sindromul femeii bătute;
- sindromul copilului bătut;
- sindromul bărbatului bătut;
- agresiuni sexuale.
Sindromul femeii bătute = persoana care a primit o injurie demonstrabilă, fizică sau psihologică, deliberată, severă şi repetabilă de la partenerul marital (soţ sau concubin). Acest sindrom are o cea mai mare frecvenţă aproximativ 75% din cazurile de violenţă familială.
Aspecte descriptive:
- femeia e victimă;
- violenţele capătă aspecte psihotraumatizante;
- evoluează spre impulsuri acute de agresiune (până la omor) sub influenţa alcoolului
- are o dinamică:
- gelozie;
- tensiuni interpretative de suspiciune;
- violenţa pasională;
- violenţa heteroagresivă;
- violenţa autoagresivă;
Sindromul copilului bătut = un copil care evidenţiază leziuni clinice şi radiologice, care sunt frecvente şi multiple, implică mai ales capul, ţesuturile moi, oasele lungi şi cutia toracică şi nu pot fi explicate prin boli naturale sau accidente.
Leziuni:
- hemoragii intra şi extracraniene;
- echimoze severe întinse;
- fracturi la nivelul cutiei craniene;
- plăgi mişcate;
- arsuri.
Întrebarea care se pune este: Ce tip de personalitate prezintă părinţii care bat copiii?
Avem de a face cu două grupuri:
- incontrolabili:
- personalitate psihotică pentru care copilul joacă un rol idiosincratic (caracteristicile elementelor care ţin de sistem în care ceea ce poate fi semnificativ pentru specialist atunci când evaluează abuzul fizic într-o anumită cultură dacă se raportează la un alt sistem cultural, nu are aceeaşi semnificaţie) în fantasmele psihoproductive ale părinţilor. De aceea în orice cultură există anumite comportamente care pot fi considerate extreme sau inacceptabile.
- personalitate inadecvată care e impulsivă, imatură şi răspunde la conflict prin agresivitate;
- personalitate pasiv-agresivă care vede în copil un adversar la afecţiunea partenerului;
- personalitate sadică.
- controlabili:
- personalitate rece, care educă sever;
- tipul cu deplasare spre agresivitate care în mod normal e o personalitate adecvată dar nu poate face faţă dificultăţilor căsniciei.


Factori:
- condiţii de disfuncţionalitate în familie;
- nivel ridicat al stărilor de tensiune şi de stres;
- boala fizică sau mintală a părinţilor;
- copilul dificil;
- propria copilărie marcată de violenţă;
- părinţi tineri, anxioşi, impulsivi, frustraţi.
Caracteristici ale sindromului copilului bătut:
- frecvenţa maximă: 3-5 luni, când copilul e incapabil de a se apăra;
- frecvenţa crescută la copiii nelegitimi şi nedoriţi sau chiar născuţi prematur;
- se poate asocia cu pierderea afecţiunii în cuplu.

Consecinţe ale violenţei intrafamiliale
Efectele sunt multiple:
- clinic: depresii reactive trenante, boli psihice durabile;
- psiho - traumatizarea copilului;
- devianţa juvenilă;
- divorţul;
- suicidul.
Devianţa = lipsa de adeziune în însuşirea valorilor societăţii exprimată prin comportament atipic şi potenţial dezumanizant.
Forme de reactivitate la frustrarea familiei:
- excentricităţi;
- conduita de demisie: refuzul hranei, fuga
Forme de conduită disfuncţionale aberante cu model patologic: violenţa, sexopatie, etilism.
Asupra abuzului fizic se pun o serie de probleme de ordin practic din perspectiva sistemului de valori a fiecărei societăţi. În evoluţia formelor de abuz fizic aspectul cultural este determinant, ce este acceptat în cazul unei culturi nu prezintă aceleaşi valori în alte culturi.



Psihoterapia cuplului şi familiei
Deoarece termenul „terapie maritală” se referă desigur, la tratamentul celor care trăiesc împreună ca soţ şi soţie, termenul terapie de cuplu este folosit pentru a include şi pe cei care trăiesc împreună în afara căsătoriei.
Terapia maritală se aplică fie deoarece conflictele maritale par a fi sursa problemelor emoţionale ale unuia dintre soţi, fie pentru că apar probleme care pot duce la desfacerea căsătoriei şi amândoi soţii doresc să o salveze. În terapia familială pot fi incluşi şi alţi membri ai familiei, de obicei copii.
În pasul aparent simplu de trecere de la tratamentul individual la cel al cuplului, există un element conceptual important. Acesta este reprezentat de faptul că problema nu se referă la o persoană ci la ambii parteneri. Este general acceptat faptul că o bună căsătorie se bazează pe împărtăşirea valorilor, preocupare pentru bunăstarea şi dezvoltarea personalităţii partenerului, toleranţa diferenţelor ca şi pe o balanţă echilibrată în ceea ce priveşte dominarea şi luarea deciziilor. Totuşi, pentru a evita impunerea unor valori, psihoterapeutul adoptă adesea tehnica abordării prin probleme ţintă. Cuplului i se cere să identifice dificultăţile pe care ar dori să le rezolve. De asemenea, este util pentru clinician, în discuţia cu pacienţii, să poarte în minte stadiile prin care trece o căsătorie: mai întâi viaţa în doi, apoi creşterea şi educarea copiilor şi în sfârşit readaptarea când copiii părăsesc căminul.
Descrierea terapiilor maritale:
Metode analitice
Aceste metode folosesc concepte de psihanaliză. Ideea centrală este factorul determinant al comportamentului cuplului căsătorit, din momentul alegerii reciproce, este reprezentat de forţe inconştiente. Fiecare persoană îşi alege un partener care este perceput ca o „completare” dar adesea unul dintre parteneri nu poate satisface aşteptările (inconştiente) ale celuilalt.
Scopul acestui tip de tratament este, prin urmare, ajutarea fiecărui membru al cuplului să-şi înţeleagă propriile nevoi emoţionale şi felul în care acestea se leagă de cele ale partenerului. Se pot folosi diverse forme de terapie: un terapeut poate vedea ambii pacienţi împreună; doi terapeuţi văd ambii pacienţi împreună (fiecare terapeut îngrijind iniţial unul dintre parteneri); doi terapeuţi văd pacienţii separat, întâlnindu-se regulat pentru a-şi coordona tratamentul. Opiniile diferă în ceea ce priveşte valoarea şi indicaţiile fiecăreia din aceste metode. În terapia maritală de acest tip, terapeutul are un rol mult mai activ decât ar avea în tratamentul analitic al unui singur pacient. Terapeutul nu este pus în situaţia de a interpreta „transferul” către el însuşi, ci comentează relaţia dintre parteneri şi felul în care aceasta reflectă experienţa din copilărie a fiecăruia dintre ei.


Metode tranzacţionale
În cadrul acestor metode, pot participa unul sau doi terapeuţi, dar partenerii sunt întotdeauna văzuţi împreună. Scopul tratamentului este descoperirea regulilor ascunse care guvernamentează comportamentul membrilor cuplului şi dezacordului asupra acestor reguli. Aceste subiecte se discută pornind de la conflicte ce apar în viaţa de fiecare zi a cuplului (de exemplu cine decide locul de vacanţă şi cine hotărăşte persoana care trebuie să decidă aceasta).
Metode comportamentale
Acestea folosesc aşa-numitele tehnici operant – interpersonale. Pentru început terapeutul identifică modul în care este reîntărit comportamentul nedorit între parteneri. El cere fiecăruia dintre ei să definească un comportament pe care l-ar dori la celălalt. Fiecare partener trebuie să aleagă un mod de a recompensa comportarea adecvată a celuilalt. Aceasta se poate face pur şi simplu prin exprimarea afecţiunii şi a înţelegerii sau printr-un comportament pe care celălalt îl doreşte. Acest din urmă mod se poate exprima prin formula „dă ca să primeşti”. Descris atât de sumar, tratamentul poate să pară o formă de „târg” care este departe de o relaţie afectuoasă între soţi. În practică, însă, el poate face cuplul să renunţe la vechile obiceiuri de critică şi ceartă; îl poate învăţa să coopereze, cu consecinţa ameliorării relaţiei şi a sentimentelor reciproce.

Terapia familială
Mai mulţi membri ai familiei i-au parte la acest tratament. Cel mai adesea se includ ambii părinţi şi unul dintre copii, ale cărui probleme au determinat familia să solicite tratamentul. Din când în când, pot lua parte ceilalţi copii sau bunicii. Scopul tratamentului este ameliorarea problemelor care au produs iniţial tulburarea pacientului, şi nu atingerea stării ideale de familie sănătoasă.
Un mod util de a distinge între diverse forme de terapie familială ar fi: forme de psihoterapie preocupate în principal de evenimente trecute, altele de evenimente prezente; forme în care terapeutul se bazează pe interpretare, altele în care sugerează măsuri în cadrul familiei; forme în care există o strategie generală de tratament, oricare ar fi problema pacienţilor, altele care aplică tactici flexibile pentru fiecare caz în parte; forme în care se susţine participarea egală în terapie a tuturor membrilor familiei, altele acceptă autoritatea părinţilor faţă de copii.
Terapia familială este folosită mai ales în tratamentul copiilor (adolescenţilor) ce locuiesc cu părinţii lor. Terapia familială este în mod special eficientă în două circumstanţe: când părinţii nu pot înţelege comportamentul unui copil sau adolescent; când familia face din unul dintre membrii „ţapul ispăşitor al problemelor comune”.


Infracţiuni violente
Omuciderea
Omuciderea poate fi împărţită în mai multe categorii juridice. Principalele sunt omorul, omorul prin imprudenţă şi infaticidul.
Este o practică comună aceea de a împărţi omuciderea în „normală” şi „anormală”, conform cu consecinţa legală. Omuciderea este „normal”, dacă este urmată de o condamnare pentru omor sau omor prin imprudenţă, conform cu preceptele de practică judiciară; este „anormală”, dacă există o constatare de omor patologic, omor suicidar, responsabilitate diminuată sau infaticid. Această distincţie este folositoare pentru interpretările statistice.
Omuciderea „normală”- este corelată cu jaful sau infracţiuni sexuale. Când se produce omuciderea sexuală, aceasta poate fi urmare a panicii din timpul săvârşirii infracţiunii sexuale. Ca alternativă poate fi vorba de omor sadic, frecvent comis de un bărbat timid cu fantasme sadice bizare şi alte fantasme violente.
Omuciderea „anormală”. Omuciderea săvârşită de femei este mai rară şi aproape întotdeauna „anormală”, cea mai frecventă categorie fiind infaticidul. Victimele omuciderii sunt de obicei membrii de familie. La cei săvârşesc omucidere „anormală”, diagnosticul psihiatric cel mai comun este tulburarea depresivă, în special la cei care după aceea se sinucid. Alte diagnostice asociate sunt schizofrenia, tulburarea de personalitate şi alcoolismul. Sindromul de gelozie patologică poate fi asociat cu oricare dintre diagnosticele de mai sus. Este deosebit de periculos datorită riscului ca infracţiunea să fie repetată.
O mare parte dintre toţi ucigaşii sunt sub influenţa alcoolului în momentul săvârşirii crimei. Aproximativ jumătate din victimele de sex feminin sunt omorâte de soţii lor, iar restul în principal de rude sau prieteni intimi. În contrast cu aceasta, aproximativ jumătate dintre victimele masculine sunt omorâte de străini sau asociaţi întâmplători.
Părinţii care îşi omoară copiii
Majoritatea acestora sunt omorâţi de un părinte care este bolnav mintal, în special de către mamă.
Infanticidul
O femeie care îşi ucide copilul poate fi acuzată de omor sau omor prin imprudenţă, dar în circumstanţe speciale acuzaţia poate fi de infanticid.
Infanticid = atunci când o femeie cauzează moartea copilului ei de vârstă mai mică de 12 luni, dar la acel moment echilibrul ei mintal era deranjat din cauză că ea nu s-a restabilit complet după efectele naşterii sau alăptării consecutive naşterii copilului, ea va fi vinovată nu de omor ci de infanticid.
Se pot delimita 2două tipuri de infanticid. Atunci când uciderea s-a produs în decursul primelor 24 de ore după naştere, în majoritatea cazurilor copilul nefiind dorit şi mama fiind tânără şi nepregătită să-l îngrijească, dar nu şi bolnavă psihic. Când uciderea s-a produs la mai mult de 24 ore după naştere, în majoritatea cazurilor mama avea o tulburare depresivă şi a ucis copilul pentru a-l salva de suferinţele pe care ea le anticipa pentru acesta.

Read more...

Alcoolul si Drogurile in viata noastra

Termenul de alcoolism se poate de asemenea referi la efectul dăunător, mintal, somatic sau social, ce rezultă dintr-un astfel de consum excesiv.
Este preferabil folosirea a patru termeni mai precişi: consumul excesiv de alcool; efectele nocive ale alcoolului; consumul problemă şi dependenţa de alcool.
Consumul excesiv de alcool se referă la ingurgitarea zilnică sau săptămânală de alcool peste o anumită cantitate.
Efectele nocive ale alcoolului se referă la orice efect nociv mintal, somatic sau social, rezultat din consumul excesiv.
Consumul problemă este consumul ce atrage după sine efecte nocive, dar nu a dus încă la dependenţa de alcool.
Dependenţa de alcool se referă la o stare în care apare un sindrom de perturbare mintală sau somatică la întreruperea drogului.
Este recomandat termenul: sindrom de dependenţă de alcool pentru a descrie un grup de simptome ce apar la unele persoane atunci când încetează să mai bea.
În cadrul sindromului dependenţei de alcool există şapte elemente esenţiale:
1. Sentimentul de a fi constrâns la băutură. Băutorul dependent ştie că, dacă va începe să bea, nu este sigur că se va putea opri. Dacă încearcă să renunţe la alcool, dorinţa pe care o resimte este foarte puternică.
2. Un mod stereotip de a bea. În timp ce la băutorul obişnuit cantitatea consumată variază de la o zi la alta, persoana dependentă bea la intervale regulate pentru a combate sau evita simptomele de întrerupere.
3. Întâietatea băuturii asupra altor activităţi. Pentru băutorul dependent alcoolul are prioritate faţă de orice altceva, inclusiv sănătatea, familia, casa, cariera şi viaţa socială.
4. Modificarea toleranţei la alcool. Băutorul dependent este relativ neafectat de nivele sanguine de alcool care pe un băutor obişnuit l-ar face incapabil de orice activitate. Din moment ce „ţine la băutură”, el poate să-şi spună că alcoolul nu este o problemă pentru el. Este un fals, deoarece creşterea toleranţei este un semn important al creşterii dependenţei. În stadiile tardive ale dependenţei, toleranţa se prăbuşeşte şi băutorul dependent este incapacitat numai după câteva pahare.
5. Simptome de întrerupere repetate. Simptomele de întrerupere apar la persoane care au băut mult, ani de zile, şi care menţin o ingestie crescută de alcool timp de mai multe săptămâni în şir. Simptomele apar după o prăbuşire a concentraţiei sanguine. Momentul caracteristic este la trezire, după o scădere a concentraţiei în timpul somnului. Trăsătura cea mai comună – şi prima care apare – este tremorul acut ce afectează mâinile, picioarele şi trunchiul. Celui afectat îi poate fi cu neputinţă să stea liniştit, să ţină bine un pahar, sau să-şi încheie nasturii. El este, de asemenea, agitat, se sperie cu uşurinţă şi se teme să se întâlnească cu cineva sau să traverseze strada. Greaţa eforturile de a voma şi transpiraţiile sunt frecvente. Dacă se administrează alcool, aceste simptome se remit repede; dacă nu, pot persista câteva zile. Pe măsură ce întreruperea progresează, pot apărea iluzii şi halucinaţii, de obicei de scurtă durată. Forma obiectelor apare distorsionată, sau umbrele par să se mişte; pot fi auzite voci neorganizate, ţipând, sau crâmpeie muzicale.
6. Liniştea prin băutură. Deoarece se pot preveni simptomele de întrerupere doar prin continuarea ingestiei, mulţi băutori dependenţi beau ceva la trezire. În multe zone, băutul dis de dimineaţă pune diagnosticul de dependenţă. Pe măsură ce creşte nevoia de prevenire, pe timpul zilei, a simptomelor de întrerupere, băutorul începe, în mod caracteristic, să ţină secretă cantitatea de băutură pe care o consumă, să ascundă sticlele, sau să le poarte cu el în buzunar. El poate bea în mod regulat băuturi ieftine sau ordinare, pentru a obţine maximum de alcool cu cât mai puţini bani.
7. Revenirea după abstinenţă. O persoană cu dependenţă severă, care începe să bea din nou după o perioadă de abstinenţă, este probabil să recadă repede şi total, revenind în câteva zile la vechiul obicei.
Consumul excesiv de alcool poate induce afecţiuni somatice în mai multe moduri. În primul rând, el poate exercita un efect toxic direct asupra anumitor ţesuturi, mai ales asupra creierului şi ficatului. În al doilea rând, el se însoţeşte adesea de alimentaţie insuficientă ce poate duce la deficit proteic sau de vitamine din grupul B. În al treilea rând, alcoolul creşte riscul accidentelor, în special al traumatismelor cranio – cerebrale. În al patrulea rând, el se însoţeşte de o neglijenţă generală ce poate duce la creşterea susceptibilităţii la infecţii.
Tulburările psihice pot fi împărţite în patru grupe: intoxicaţiile, fenomenele de întrerupere, tulburările toxice sau nutriţionale şi tulburările psihice asociate.
Intoxicaţiile. În trecut schimbările subite de comportament se numeau beţie patologică, iar descrierile puneau accentul pe natura explozivă a acceselor agresive. Golurile de memorie sau amnezia de scurtă durată sunt raportate adesea după consumul de cantităţi mari de alcool. La început sunt uitate evenimentele din noaptea precedentă, chiar dacă la momentul respectiv, conştienţa era păstrată. Astfel de goluri de memorie pot apărea după un singur episod de consum exagerat, la persoanele care nu sunt dependente de alcool; dacă fenomenul se repetă cu regularitate, el indică un consum excesiv habitual. Dacă persoana continuă să bea mult, golurile de memorie devin mai severe, cuprinzând părţi ale zilei sau chiar zile întregi.
Fenomenele de întrerupere. Cel mai sever sindrom care apare aici este cel de delirum tremens. Acesta apare la persoane al căror istoric de consum excesiv se întinde pe mai mulţi ani. Tabloul, dramatic şi cu modificări rapide, constă în activitate mintală haotică, dezorientare în timp şi spaţiu şi o slăbire a memoriei datelor recente. Tulburările de percepţie includ interpretări false ale stimulilor senzoriali şi halucinaţii vii, de obicei vizuale, dar uneori şi în alte arii senzoriale. Agitaţia este severă, pacientul nu poate să stea locului, ţipă, iar frica sa este evidentă. Insomnia este prelungită. Tremorul mâinilor este intens, asociat uneori cu mişcări de ridicare a unor obiecte imaginare. Tulburările vegetative includ transpiraţiile, febra, tahicardia, creşterea tensiunii arteriale.
Tulburările psihice asociate
Deteriorarea personalităţii. Pe măsură ce este mai preocupat de procurarea alcoolului, pacientul devine tot mai egocentric, nu mai are consideraţie faţă de ceilalţi, iar standardele sale comportamentale intră în declin. Responsabilităţile în familie şi în muncă sunt ocolite, iar în comportament pot apărea necinstea şi minciuna.
Tulburările afective. Relaţia dintre consumul de alcool şi dispoziţie este complexă. Pe de o parte, unii pacienţi depresivi beau în exces, în încercarea de a căpăta o dispoziţie mai bună; pe de altă parte, excesul de băutură poate induce depresie sau anxietate persistentă.
Comportamentul suicidar. Ratele suicidului la alcoolici sunt mai mari decât la ne-alcoolici de aceeaşi vârstă
Scăderea funcţiei sexuale. Disfuncţia erectilă şi ejacularea întârziată sunt frecvente. La aceste dificultăţi se poate adăuga răcirea relaţiilor dintre soţi, cauzată de alcool, sau repulsia pe care soţia o resimte în relaţia cu un partener în stare de ebrietate.
Gelozia patologică. Posibil ca rezultat al disfuncţiei sexuale, persoanele care beau excesiv pot dezvolta ideea delirantă că partenerul(a) este infidel(a). Deşi este o complicaţie care suscită mult interes, gelozia patologică se întâlneşte mai rar decât atitudinea suspicioasă nedelirantă faţă de soţ/soţie.
Halucinoza alcoolică. Aceasta se caracterizează prin halucinaţii auditive, de obicei voci pronunţând insulte sau ameninţări, pe fondul unei conştiinţe lucide. Aceste experienţe sunt de obicei chinuitoare pentru pacient, care devine anxios şi agitat.
Efectele sociale
Consumul excesiv de alcool poate duce la perturbări sociale profunde, mai ales în familie.
Tensiunea în cuplu şi familie este efectiv inevitabilă. La marii băutori rata divorţurilor este înaltă; soţiile unor astfel de bărbaţi devin cu uşurinţă anxioase, deprimate şi izolate social; „soţiile bătute” au adesea soţi mari băutori; iar unele femei internate pentru tentativă de suicid prin otrăvire spun că vinovat este soţul care bea excesiv. Atmosfera din casă este adesea nocivă pentru copii, deoarece certurile, violenţa şi starea de ebrietate a unuia din părinţi constituie un model comportamental şubred. Copiii de mari băutori sunt supuşi riscului de a dezvolta tulburări emoţionale sau comportamentale şi de a avea rezultate şcolare slabe.
Excesul de băutură se asociază de asemenea cu infracţiunea, mai ales cu delicte minore, precum micile furturi, dar şi cu escrocherii, agresiuni sexuale şi acte penale grave, inclusiv omoruri.
Cauzele consumului şi dependenţei de alcool
Factorii genetici. Unii băutori excesivi au în anamneza familială antecedente de consum excesiv de alcool şi prin comparaţie cu băutorii excesivi care nu au astfel de antecedente, ajung la dependenţă mai repede şi într-o formă mai severă.
Factorii de învăţare. La copii există tendinţa imitării modului de a bea al părinţilor, precum şi tendinţa ca, la o vârstă timpurie, băieţii să fie încurajaţi să bea mai mult decât fetele. Cu toate acestea, persoanele abstinente ai căror părinţi au băut excesiv nu reprezintă un fapt neobişnuit. S-a sugerat că procesele de învăţare ar putea contribui într-un mod specific la dezvoltarea dependenţei de alcool, prin experienţa repetată a simptomelor de întrerupere.
Factorii de personalitate. S-au făcut puţine progrese în identificarea factorilor de personalitate ce contribuie la dependenţa de alcool. În practica clinică se constată frecvent că problemele legate de alcool se asociază cu anxietatea cronică, cu un sentiment general de inferioritate şi cu tendinţa la o îngăduinţă prea mare faţă de sine. Totuşi multe persoane cu astfel de trăsături de personalitate nu recurg la consumul excesiv de alcool. Se pare că importanţa personalităţii, dacă există, constă în creşterea vulnerabilităţii la ceilalţi factori cauzali.
Tulburările psihice. Deşi nu reprezintă o cauză frecventă a consumului problemă, tulburările psihice trebuie întotdeauna avute în vedere, deoarece pot fi tratabile. Unii pacienţi cu tulburări depresive ajung să bea socotind în mod eronat că alcoolul le va îmbunătăţi dispoziţia. Cei cu stări de anxietate, inclusiv cu fobii sociale, sunt de asemenea supuşi riscului.
Tratamentul psihologic
Terapia de grup. Aceasta este, probabil, tratamentul cel mai larg folosit pentru băutorii problemă. Scopul este de a-i face pe pacienţi să-şi observe propriile probleme oglindite în alţii şi să găsească modalităţi mai eficiente de a le rezolva. Ei câştigă încredere pe măsură ce membrii grupului se străduiesc împreună să-şi reorganizeze viaţa fără alcool.
Terapia de susţinere. Dacă nu există disponibilităţi pentru terapia de grup, sau dacă pacientul nu o acceptă, un psiholog poate oferi sprijin psihologic individual. Scopul este de a-l ajuta pe pacient să facă faţă problemelor din viaţa cotidiană fără a apela la băutură în exces.
Terapia experientiala. În ultimul timp a crescut interesul pentru metodele experientiale ce abordează însuşi actul de a bea, mai degrabă decât problemele subiacente. Pacienţilor li se pot arăta casete video în care sunt filmaţi ei înşişi în stare de ebrietate; pot fi învăţaţi să bea fără să dea paharul peste cap; şi li se poate arăta cum să identifice impulsurile de a bea şi cum să găsească alte căi prin care să le răspundă.
Prevenţia
1. Stabilirea preţurilor la băuturile alcoolice.
2. Reclama
3. Normele de vânzare
4. Educaţia
Societatea civilizată, prin creşterea standardului de viaţă şi prin intensificarea contactelor interpersonale, a făcut din alcool un liant al vieţii sociale şi chiar un euforizant pentru timpul liber.
Personalităţile cu o adaptabilitate optimă la ansamblul influenţelor stresante ale mediului intern sau extern utilizează alcoolul numai în cantităţi mici sau moderate comparativ cu persoanele la care el reprezintă una din modalităţile de relaxare a stărilor de încordare psihică, a anxietăţii, a durerii morale şi a diverselor stări conflictuale, situaţii generate de perturbarea mecanismelor adaptative în condiţiile vieţii moderne
Relaţia specifică cea mai studiată în cazul patologiei alcoolice este cea cu depresia. Suntem în faţa unei asocieri complexe, pentru că pe de o parte se comit confuzii între tristeţea existenţială a alcoolicului şi depresie, sau între episoadele depresive alcoolice şi depresie pe de altă parte concomitenţa lor complică evoluţia ambelor.
Există două concepte asupra relaţiei alcool – depresie: prima, susţine că alcoolismul simptomatic are o depresie preexistentă, iar a doua: alcoolismul generează o depresie simptomatică sau melancolie alcoolică.
Alcoolul are un efect bifazic. Atâta timp cât alcoolemia este în creştere, rezultatul este euforia. Când curba alcoolemiei este în coborâre, rezultatul este iritabilitatea şi tristeţea. Acest aspect bifazic se păstrează şi în evoluţia în ani a consumului de alcool: la debut este mai euforizant, după un număr de ani este mai ales disforic şi depresiv. Alcoolul exacerbează eventualele simptome prezente: anxietate, depresie, confuzie, simptome psihotice.
În etiologia acestor stări un rol important îl joacă factorii psihogeni legaţi de perturbarea climatului familial, dificultăţi de inserţie socio-profesională, pierderea securităţii ocupaţionale sau financiare, pierderea speranţei de viaţă, accentuarea procesului degradativ.
Cauzele abuzului de drog
Abuzul de droguri nu are o cauză unică. În general se recunosc trei factori importanţi: disponibilitatea drogului, o personalitate vulnerabilă şi presiunile sociale.
Pe trei căi se poate ajunge la dependenţa de drog. Prima prin administrarea drogurilor prescrise de medici. A doua, prin posibilitatea procurării legale, fără reţetă. Actualmente nicotina este un exemplu binecunoscut. A treia cale este auto-administrarea de droguri ce pot fi obţinute numai din surse ilicite („droguri de stradă”).
Mulţi consumatori de droguri, mai ales tinerii care iau droguri ilicite, par să aibă un anumit grad de vulnerabilitate a personalităţii, anterioară începerii consumului. Ei par adesea lipsiţi de resursele cu care să facă faţă exigenţelor vieţii cotidiene, nestatornici în sentimentele lor, în dezacord cu societatea şi autorităţile, după cum arată rezultatele şcolare slabe, absenţele şi actele de delicvenţă. Mulţi acuză stări depresive, de anxietate, dar este rareori limpede dacă acestea sunt cauzele sau consecinţele dependenţei de drog. La unii, în anamneza familială, există afecţiuni mintale sau tulburări de personalitate. Unii provin din medii profund dezorganizate şi adesea, au avut o copilărie nefericită. Totuşi multe persoane care fac abuz de droguri nu au nici una din aceste caracteristici.
Riscul abuzului de drog este mai mare în societăţile în care consumul de drog nu este considerat o ruşine. În anturajul imediat, asupra unui tânăr pot acţiona presiuni sociale făcându-i să ia droguri pentru a fi în rând cu ceilalţi.
Consecinţele administrării intravenoase a drogului
La unele persoane, abuzul de drog se realizează prin administrarea intravenoasă, în scopul de a obţine un efect puternic şi rapid. Folosirea intravenoasă a drogurilor are consecinţe importante, locale şi generale.
Printre efectele locale se numără tromboza venoasă, infecţiile la locul de injectare şi, din neglijenţe de tehnică, leziuni arteriale. Efectele generale se datorează transmiterii infecţiilor, mai ales atunci când se folosesc aceleaşi ace pentru mai multe persoane. Printre exemple se numără hepatita şi SIDA.
Consecinţele sociale ale dependenţei de drog
Trei motive justifică necesitatea cunoaşterii efectelor sociale nedorite ale abuzului de drog. Întâi intoxicaţia cronică poate exercita efecte adverse asupra comportamentului, ducând la şomaj, accidente la volan şi probleme familiale, inclusiv neglijarea copiilor. În al doilea rând, drogurile ilicite fiind, în general scumpe, dependentul poate escroca sau fura pentru a obţine bani. În al treilea rând, persoanele care fac abuz de drog au adesea relaţii strânse între ele, iar cele cu comportament social anterior stabil pot fi supuse la presiuni pentru a se conforma moralei antisociale sau infracţionale a grupului.
Diagnosticul dependenţei de drog
Este important ca diagnosticul dependenţei de drog să se facă devreme, într-un stadiu în care toleranţa nu s-a instalat cu totul, tiparele comportamentale sunt mai puţin fixe, iar complicaţiile administrării intravenoase nu au apărut. Psihologul neexperimentat în tratamentul persoanelor dependente de drog nu trebuie să uite că se poate găsi în situaţia neobişnuită de a ajuta un pacient care urmăreşte să-l păcălească. Pacienţii cu dependenţă de heroină îşi poate exagera nevoile cotidiene în scopul obţinerii unor cantităţi suplimentare de drog, pentru propria lor folosinţă sau pentru a le vinde. De asemenea, mulţi pacienţi iau mai multe droguri fără să declare aceasta. Este important de confirmat relatările pacientului despre cantitatea pe care şi-o administrează prin întrebări despre perioada de când se droghează, costul preparatelor şi sursa de la care şi le procură; prin urmărirea consecvenţei relatărilor şi prin verificarea lor, ori de câte ori este posibil.
Anumite semne clinice duc la suspiciunea că drogurile au fost injectate: urmele de înţepături şi tromboza venoasă, mai ales la nivelul antebraţului, îmbrăcămintea cu mâneci lungi pe vreme călduroasă şi cicatricile.
Modificările de comportament pot, de asemenea, sugera dependenţa de drog. Aici sunt incluse absenţele de la şcoală sau de la muncă şi declinul ocupaţional. Persoana dependentă poate, de asemenea, să-şi neglijeze aspectul, să se izoleze de foştii prieteni, pentru a-şi face alţii în mediul drogurilor. Pot servi, de asemenea, drept indicatori actele penale minore, precum furturile mărunte sau prostituţia.
Prevenire, tratament, reabilitare: principii generale
Deoarece tratamentul este dificil, un efort considerabil trebuie făcut în direcţia prevenirii. În privinţa multor droguri, cea mai importantă măsură de prevenire – limitarea disponibilităţii – depinde în principal de politica guvernamentală, nu de cea medicală. Educaţia sanitară este esenţială, consecinţele psihologice care le poate avea consumul de droguri, iar toate aceste informaţii despre pericolele abuzului de drog trebuie puse la dispoziţia tinerilor prin programele şcolare şi prin mass-media. Altă cale a prevenirii o reprezintă identificarea şi tratamentul problemelor familiale generatoare de abuz.
Dacă abuzul de drog a început, eficienţa tratamentului este mai mare înaintea instalării dependenţei. În acest stadiu, ca şi mai târziu, pasul esenţial constă în găsirea unei motivaţii pentru controlul consumului de drog. Aceasta se realizează prin explicarea efectelor probabile ale continuării abuzului, şi + oferta ajutorului pentru orice problemă psihologică sau socială asociată. Dacă pacientul este în legătură cu alte persoane ce fac abuz de drog, el va fi îndemnat să le părăsească şi să-şi găsească alţi prieteni şi alte preocupări.
Principalul scop al tratamentului persoanelor dependente de drog este întreruperea drogului în cauză, iar dacă nu este posibilă, trebuie avută în vedere prescrierea acestuia în continuare. În schimb tratamentul psihologic are un rol deosebit în astfel de cazuri.
Reabilitarea
Mulţi dintre cei care iau droguri îşi găsesc locul cu mare greutate în societatea normală. Scopul reabilitării este de a face persoana dependentă de drog capabilă să părăsească mediul viciat şi să dezvolte contacte sociale noi. Dacă nu reuşeşte acest lucru, orice tratament este, probabil, sortit eşecului.
De obicei reabilitarea este încercată după tratamentul în comunitate terapeutică, schiţat mai sus. Pacienţii se angajează întâi în muncă şi activităţi sociale într-un mediu protejat, iar apoi îşi iau răspunderi mai mari în ceea ce-i priveşte, intrând în condiţii din ce în ce mai asemănătoare cu viaţa de zi cu zi. În acest proces gradat, găzduirea în cămine este un stadiu util. De obicei este nevoie de continuarea sprijinului social atunci când persoana face trecerea spre munca şi viaţa normală.

Read more...

AU DISPARUT......, OARE???

UNDE AU DISPARUT ADEVARATELE POPOARE, ADEVARATII LUPTATORI, DE CE AU RAMAS DOAR CEI CARORA LE E FRICA SA VORBEASCA SI CHIAR SA TRAIASCA??? - cred ca e o intebare retorica, la care nu voi putea afla raspunsul sau poate cine stie.... Vechii traci, dacii, spartanii, vikingii, mayasii s.a., popoare mandre si demne, luptatori neinfricati pentru dreptate, adevar si cinste. Au plecat, ne-au lasat un exemplu, acela de a nu ne pleca capul, traim intr-o tara frumoasa, pe un pamant extraordinar si nici macar nu indraznim sa ne aflam istoria adevarata. Asemenea oamenilor, popoarele au si ele propriul destin. Un destin pe care noi ca popor trebuie sa-l rescriem, sa dam un exemplu intregii umanitati, sa indraznim, sa fim mandrii ca suntem nascuti pe aceste meleaguri, sa nu mai judecam, si sa traim in comuniune unul cu celalalt. Cred in acest popor si in viitorul lui!

Read more...