Interesantă este personalitatea umană. Mulţi s-au zbătut să o înţeleagă, să o descifreze, să intre în abisurile ei nemărginite, să o cuantifice, dar ea a rămas în continuare o enigmă. Şcolile vechi de psihologie au reuşit să pătrundă prin primul strat, încercând să aplice tot felul de teorii şi concepte. Un lucru esenţial după părerea mea s-a uitat şi anume faptul că noi oamenii trăim în aceste două lumi: materială şi spirituală. Mai bine zis nu cred că s-a uitat ci s-a ignorat de către noi occidentalii. În orient această idee este implementată aşa cum la noi este răspândită Coca Cola.
Materialul şi spiritualul au mers mână în mână tot timpul. Aşa cum sufletul nu poate trăi fără corp tot aşa corpul se stinge dacă scânteia divinităţii din el este atrasă spre TOT, adică pleacă acolo de unde s-a rupt pentru a veni aici în zona materială. Murdăriile cu care avem adesea de a face aici, ne determină să avem o viziune circumspectă a tot ceea ce înseamnă frumos, original şi izvor de curăţenie spirituală. Mulţi dintre noi spun că se sacrifică pentru o cauză nobilă: să-şi vadă copii realizaţi, să adune o avere consistentă, să ….. dar, pentru SINELE lor ce fac? Nimic!!! Este înfricoşător să te gândeşti că majoritatea din semenii noştri trăiesc într-o uitare de SINE totală. Prezenţă lor în lumea reală este ancorată ori în trecut sau viitor, nu este o trăire autentică care să se manifeste aici şi acum. Această delăsare privind interesul pentru Sinele nostru nu a făcut decât să ne adâncim mai mult necunoaştere şi întuneric. Manipularea pe care alţii semeni de ai noştri au exercitat-o pe noi ca şi instituţiile din care fac parte, au reuşit să ne transforme în nişte sclavi orbi. Foarte trist!
Accesul restricţionat la anumite informaţii, ascunderea şi distrugerea acestora de-a lungul vremurilor şi istoriei a construit o lume mecanică şi instinctuală. Propria experienţă de viaţă, lectura unor cărţii, masterul, grupul de dezvoltare din care fac parte mi-au redat ceea ce simţeam că am pierdut de mult, dar la un moment dat ochii au început să vadă mici raze de lumină. Mă gândesc că zorii trezirii mele ca persoană şi terapeut au venit. Stă în puterea fiecăruia să accepte acest lucru ca pe un dat, ca un dar de nepreţuit chiar dacă presupune multe sacrificii. Se merită.
Am trăit convins că ceea ce mi s-a spus până acum de către familia de bază, educaţia pe care am primit-o referitor la existenţa şi evoluţia umană pe acest pământ este adevărat. Dar, Sinele meu, atunci nu ştiam că se numeşte aşa, îmi dădea semne că ceva nu se leagă, până când într-o toamnă m-am hotărât să urmez un master în psihologia experenţială. Asta a reprezentat începutul deschiderii mele ca om, în primul rând, şi ca viitor terapeut. Am început să-mi revizuiesc toată viaţa mea de până acum, toate teoriile şi conceptele asupra omului, vieţii şi Universului în care trăim. Deschiderea către cunoaştere şi raţionamente adevărate şi puternice au prins contur. Parcă ele erau de foarte multă vreme acolo, numai că nu au fost reactivate.
Ne întrebăm cine suntem, încotro ne îndreptăm, şi credem că le ştim pe toate. De fapt, ne îmbătăm cu apă chioară. Cunoaştem doar nişte frânturi şi nici de cum Marele Adevăr.
Suntem predispuşi să vedem sau să simţim pe pielea noastră ceea ce înseamnă RĂUL în viaţa noastră. Ne străduim să fie bine, să respingem răul dar el este de nestăpânit în momentul când vine pe un „teren” prielnic dezvoltării sale: persoane labile psihic şi emoţional, traumatizate, agresate, abuzate, dependente. Vedem aceste lucruri la vecinii noştri de scară, pe stradă, ne doare, vrem să intervenim dar ceva din noi ne spune „ei, ce să mă bag, nu am şi eu problemele mele, să-mi mai fac altele!!!”. Indiferenţi trecem, nu ne interesează suferinţa semenilor noştri, credem că nu putem ajuta, dar nu facem nimic să nu mai credem asta. Venim cu o moştenire care ne-a traumatizat pe mulţi dintre noi, nu am ştiut să ne exprimăm liber, să fim noi înşine, să trăim în iubire şi dragoste.
Fiecare dintre noi trăim într-un scenariu de viaţă, moştenim de la moşii şi strămoşii noştri, de la părinţi şi rude anumite trăsături de personalitate pe care ni le însuşim, şlefuindu-le le dăm o tentă originală, proprie. „Arborele vieţii” care este propriu şi original pentru fiecare dintre noi ar trebuie să reprezintă energia şi vitalitatea necesară pentru a ne dezvolta şi trăi liberi. Trăim în umbra strămoşilor noştri, puţini dintre noi ajungem să ne desprindem, să trăim original şi să participăm activ la viaţa noastră. Mitul situează familia în sensul general al arborelui ei transgeneraţional, este un condensat simbolic şi valoric ce-i conferă sentimentul apartenenţei, al continuităţii şi al identităţii transfamiliale. Mitul acţionează ca o pecete (cod de identificare psihogenealogică), din care decurg reguli nescrise (transmise conştient şi inconştient, pe cale verbală şi emoţională), norme, valori, limite şi expansiuni, tendinţe şi teme, graniţe şi roluri, figuri eroice şi arhetipale de tip familial, sarcini şi strategii rezolutive, pattern-uri de adaptare şi inadaptare, stiluri de supravieţuire. Mitul familial conferă dreptul la existenţă, la istoria proprie filonului transfamilial. Ele este întreţinut şi re-creat în timp cu ajutorul fotografiilor de familie, jurnalelor şi cronicilor de familie, mai mult sau mai puţin secrete, consemnărilor şi scrisorilor, actelor şi testamentelor, moştenirilor şi talismanelor, comportamentelor şi opţiunilor valorizate şi devalorizate, poveştilor transformate în legende în jurul unor „eroi” polarizaţi ai familiei, transmise pe cale orală din tată în fiu. Toate vin să creeze imaginea cât de cât conturată şi stabilizată a unei identităţi familiale şi transfamiliale în perpetuă devenire şi transfigurare.
Ne pregătim pentru altceva dar nicidecum pentru o trăire sănătoasă. Suntem „orbi”, „nu auzim”, „nu mirosim” – într-un cuvânt nu avem o viaţă autentică, ne cramponăm în nimic, avem o predispoziţie extraordinară spre a ne afunda în nimicnicii. Încercăm să copiem de la alţii dar nu conştientizăm că în sufletul nostru există o rezervă inepuizabilă de energie care ar putea să ne menţină şi să faciliteze contactul cu Sinele nostru. Uităm să iubim frumosul şi autenticul, adunăm lângă noi tot ce este rezidual şi minţim prin a spune că ne simţim bine. Perpetuăm relaţii care nu ne îmbogăţesc spiritual cu nimic, rămânem pur şi simplu ancoraţi în nişte realităţi care de fapt nu sunt ale noastre, ne sunt induse, lăsându-ne manipulaţi de social.
Nimicnicii şi mizerii cu care suntem bombardaţi încă din perioada prenatală, acolo unde ar trebui sa ne simţim bine, să ne bucurăm , unora dintre noi le este luată această stare pe nedrept de mame care nu cunosc că şi în această perioadă simţim, auzim, gândim şi ne facem iluzii frumoase despre ceea ce o să fie afară, conştienţi poate că nu putem rămâne mult timp în această stare şi că trebuie să ne începem MAREA AVENTURĂ TERESTRĂ. Greşim în alegerea părinţilor, dar nimic nu este întâmplător… Ajungem să facem parte dintr-o familie patologică: unii sunt avari după bani, unii după poziţie socială, unii sunt dependenţi de anumite substanţe, unii sunt incestuoşi, alţii perverşi. Ajungem traumatizaţi la vârste fragede nimeni nu îşi dă seama oare de ce ne simţim rău, de ce suntem agresivi, de ce avem fobii. Ar fi prea mulţi de ce ! Ne este frică, dar Contractul cu Divinitatea trebuie respectat. Avem tot ce ne trebuie pentru a lupta, dar persistă frica. Mergem pe firul faptic al ceea ce am fost odată şi în sinea noastră ne întrebăm oare cât o să ne mai repetăm cât o să mai căutăm, când am să fiu pregătit pentru a face faţă Marelui Adevăr, când am să mă Luminez. Dă-mi curaj Doamne pentru a nu mă sufoca în prostie şi laşitate. Ajungem să ne creăm sisteme de protecţie, mecanisme de rezistenţă puternice, refulăm stări care mai târziu îşi vor arăta colţii ca nişte animale sălbatice gata să ne sfâşie.
psiholog,
Lupan Catalin Constantin
Read more...
