Abuzul si violenta in familie
Abuzul şi violenţa în familie
Acest subiect a suscitat atenţia tot mai mult în ultimii ani. Mai multe trăsături necesită subliniere.
În primul rând, unii indivizi sunt violenţi doar în familie, pe când alţii sunt de asemenea violenţi şi în afara familiei. În al doilea rând , şi de o importanţă deosebită, violenţa familială este puternic asociată cu consumul excesiv de alcool. În al treilea rând, violenţa în familie poate avea efecte vătămătoare de durată asupra dezvoltării psihologice şi sociale a copiilor.
Dintre variatele forme de violenţă în familie amintim: omuciderea, abuzul faţă de copil, violenţa asupra bătrânilor.
Ca o caracteristică a familiei în societatea contemporană este dată de mutaţiile care au avut loc. Sensul de familie a devenit în ultima perioadă cam ambiguu. S-au produs transformări privind familia nucleară pentru că în societatea contemporană găsim o mulţime de modele ca forme alternative: monoparentale, cu deficienţe, familii reconstruite. Familia şi-a modificat funcţiile, procesele interne datorită modificărilor care s-au produs la nivelul societăţii. Există o legătură puternică între familie şi societate.
TRANSFORMĂRI:
Y scăderea numărului membrilor familiei;
Y scăderea importanţei funcţiei economice a familiei;
Y creşterea mobilităţii membrilor familiei (pe orizontală sau verticală);
Y fluctuaţia şi mişcările de populaţie (fluctuaţia funcţiei de muncă);
Y femeia participă cu preponderenţă la viaţa socială şi în acelaşi timp statusul acesteia s-a modificat şi a condus la independenţa economică a acesteia;
Y funcţiile familiei au fost preluate de societate;
Y redimensionarea controlului demografic;
Y creşterea preocupării familiei faţă de problemele cu conotaţii sociale.
Familia – reprezintă mediul prielnic pentru creşterea şi dezvoltarea copilului. Responsabilitatea revine părinţilor care trebuie să urmărească satisfacerea nevoilor copilului. Familia trebuie susţinută pentru a-şi îndeplini rolurile sale. Pentru a analiza familia nu trebuie să aplicăm o concepţie reducţionistă cu referire la îndeplinirea funcţiilor economice ale familiei. Analiza acestor paliere duce la concluzia că nu sunt servicii sociale îndeajuns.
În România în perioada prerevoluţionară problemele privind asistenţa socială a familiei se caracteriza prin pasivitate. În perioada comunistă asistenţa socială nu era orientată spre investigarea conţinutului acesteia. S-a desfiinţat învăţământul de asistenţa socială şi psihologică. Rezolvarea problemelor sociale se putea rezolva, pentru că aşa era mentalitatea, prin intermediul politicilor sociale. S-au redus serviciile sociale şi s-au deprofesionalizat serviciile de psihologie şi asistenţă socială.
Dar, după 1989 s-au reluat din nou problemele legate de social.
Sistemul social a înregistrat în perioada dinaintea lui 1989 probleme: a crescut şomajul, scăderea venitului minim şi inexistenţa măsurilor practice de intervenţie, a crescut sărăcia şi s-a transformat într-un fenomen de la o stare individuală. Făcând o analiză a serviciilor sociale şi văzând cât de dezvoltate sunt putem să ne dăm seama cât de dezvoltat este statul respectiv.
Agresivitate – agresiune – violenţă
Violenţa = modalitatea de acţiune brutală şi radicală în relaţiile de viaţă din societate.
Familia = climat psiho-emoţional cu tipuri expresive de comunicare şi acţiune în interior şi în relaţiile cu mediul.
Tendinţe de dislocare şi dezorganizare în realizarea funcţiilor:
- reducerea timpului petrecut împreună;
- acţiuni separate ale adulţilor;
- unidirecţionarea utilitară şi programului + ştergerea comprehensiunii afective;
- stări de boală;
- psihotraume acumulate;
- despărţiri temporare impuse;
Din toate acestea rezultă relaţii familiale de risc.
Violenţa: intrafamilială, intramaritală, a unor grupuri victimizate (copiii, mama şi fiica, sau doar copilul din prima căsătorie.
Semnale de alarmă pentru disfuncţia familială:
- grade de devalorizare a unui membru al cuplului;
- intensitatea unor stări de aversiune în relaţiile familiale – necomunicare sau comunicare convertită expresiv în violenţă;
- perturbări sau întreruperi ale cuplului sexual;
- dezorientarea – în special a femeii şi solicitarea ajutorului
Abuzurile se manifestă prin suferinţe ce ţin de domeniul medical sau suferinţe psihoreactive, care ţin de psihologia educativă şi socială.
Diagnosticul şi intervenţia ţine de mai multe discipline: psihologia – psiholog, medicina legală, asistenţa socială, justiţia.
Aspecte clinice ale stării funcţionale a familiei
Caracteristicile familiei sunt complexe: natural – biologic, socio-cultural şi economic. Asigură satisfacerea unei game largi de trebuinţe şi aspiraţii (nevoi şi aşteptări) ale membrilor. Dinamica relaţiilor familiale e în funcţie de: compoziţia numerică, tipul de relaţie intrafamilială, criteriul de selecţie a partenerului, gradul de coeziune şi rezistenţa la frustrare, statut economic, prezenţa sau absenţa copiilor.
Din punct de vedere psihologic s-a elaborat o tipologie a structurii familiei „normale” în care riscul apariţiei violenţei intrafamiliale (la nivelul grupului familiei sau a unui membru) creşte în progresie aritmetică):
- familia nucleară propriu-zisă (cuplu + copii naturali );
- familia nucleară cu copii adoptaţi;
- familia nucleară lărgită (cuplu + copii + rude);
- familia nucleară în curs de dezorganizare (cuplu în prag de separare);
- familia dezorganizată (grupul familiei de bază incomplet);
- concubinaj;
Factorii ce influenţează starea de sănătate mentală a familiei:
- accidentali – deces, îmbolnăviri;
- psiho-sociali – diferenţe etnoculturale, temperamentale, caracterologice, probleme economice, relaţii extraconjugale
Resurse interne ale familiei:
- rol antipatogen şi sanogenetic (mediu securizat, detensionare emoţional – instinctuală;
- mediul natural de dezvoltare al copilului;
Resursele interne ale familiei sunt limitate: un copil poate dezechilibra, stilurile parentale psihopatogene (afectiv – excesiv, autoritar – intrusiv, rejectiv – astenic), carenţe afective sau autoritare şi model, comunicare distorsionată.
Etiologia violenţei intrafamiliale
Modele factoriale:
- psihopatic – parental: tatăl percepe copilul ca un adult ostil;
- mezologic: violenţa familială e generată de: sărăcie, izolare socială, aculturaţie;
- victimologic: postura de victimă;
- psihologic: generat de frustrare;
- psihosocial: starea familială prezintă factori de risc ca: însuşiri precoce de violenţă în personalitatea unui membru, consum de alcool, gelozia şi factori sexuali, conjugopatii
Starea de sănătate a familiei = stare de bine fizic, psihic şi social din care rezultă complementaritatea între aceste nivele în scopul rezilierii conflictelor şi a unei noi perspective a cuplului.
Conjugopatii =degradarea relaţiilor familiale.
Factori ce declanşează conjugopatia:
- biologici – nepotriviri fiziologice, anatomice, sexologice;
- psihologici – personalităţi necomplementare şi conflictuale;
- psihosociologici – asprirea divergenţelor, rigiditate;
- social - loc de muncă, navetism, venit, habitat;
- culturali – valori morale, etnice
Forme clinice de manifestare a conjugopatiilor:
- psihosindrom în doi,
- decompensare printr-o diversitate a formelor de violoenţă;
- intoxicaţii cu evoluţii caracteriopatopsihotice;
- dezvoltări delirant conflictuale;
Simptome de alarmă:
a. factori psihorelaţionali:
- devalorizarea partenerului e proporţională cu calităţile atribuite iniţial (supraestimarea, săptămâna chioară, necunoaşterea etc.);
- intensitatea aversiunii poate varia între extremele interiorizare – ostilitate;
- prima care sesizează evoluţia nefavorabilă a vieţii de cuplu este femeia şi tot ea solicită ajutor;
- conflictele familiale duc la hiposexualitate şi generează violenţe.
b. Factori motivaţionali ce instituie sau întreţin conduite violente:
- laxitatea moravurilor cu scăderea caracterului creator al legăturii conjugale;
- rigiditatea moravurilor
c. factor agravant pentru trecerea la violenţa manifestă – consumul de alcool
Sindroame clinice ale violenţei intrafamiliale:
- sindromul femeii bătute;
- sindromul copilului bătut;
- sindromul bărbatului bătut;
- agresiuni sexuale.
Sindromul femeii bătute = persoana care a primit o injurie demonstrabilă, fizică sau psihologică, deliberată, severă şi repetabilă de la partenerul marital (soţ sau concubin). Acest sindrom are o cea mai mare frecvenţă aproximativ 75% din cazurile de violenţă familială.
Aspecte descriptive:
- femeia e victimă;
- violenţele capătă aspecte psihotraumatizante;
- evoluează spre impulsuri acute de agresiune (până la omor) sub influenţa alcoolului
- are o dinamică:
- gelozie;
- tensiuni interpretative de suspiciune;
- violenţa pasională;
- violenţa heteroagresivă;
- violenţa autoagresivă;
Sindromul copilului bătut = un copil care evidenţiază leziuni clinice şi radiologice, care sunt frecvente şi multiple, implică mai ales capul, ţesuturile moi, oasele lungi şi cutia toracică şi nu pot fi explicate prin boli naturale sau accidente.
Leziuni:
- hemoragii intra şi extracraniene;
- echimoze severe întinse;
- fracturi la nivelul cutiei craniene;
- plăgi mişcate;
- arsuri.
Întrebarea care se pune este: Ce tip de personalitate prezintă părinţii care bat copiii?
Avem de a face cu două grupuri:
- incontrolabili:
- personalitate psihotică pentru care copilul joacă un rol idiosincratic (caracteristicile elementelor care ţin de sistem în care ceea ce poate fi semnificativ pentru specialist atunci când evaluează abuzul fizic într-o anumită cultură dacă se raportează la un alt sistem cultural, nu are aceeaşi semnificaţie) în fantasmele psihoproductive ale părinţilor. De aceea în orice cultură există anumite comportamente care pot fi considerate extreme sau inacceptabile.
- personalitate inadecvată care e impulsivă, imatură şi răspunde la conflict prin agresivitate;
- personalitate pasiv-agresivă care vede în copil un adversar la afecţiunea partenerului;
- personalitate sadică.
- controlabili:
- personalitate rece, care educă sever;
- tipul cu deplasare spre agresivitate care în mod normal e o personalitate adecvată dar nu poate face faţă dificultăţilor căsniciei.
Factori:
- condiţii de disfuncţionalitate în familie;
- nivel ridicat al stărilor de tensiune şi de stres;
- boala fizică sau mintală a părinţilor;
- copilul dificil;
- propria copilărie marcată de violenţă;
- părinţi tineri, anxioşi, impulsivi, frustraţi.
Caracteristici ale sindromului copilului bătut:
- frecvenţa maximă: 3-5 luni, când copilul e incapabil de a se apăra;
- frecvenţa crescută la copiii nelegitimi şi nedoriţi sau chiar născuţi prematur;
- se poate asocia cu pierderea afecţiunii în cuplu.
Consecinţe ale violenţei intrafamiliale
Efectele sunt multiple:
- clinic: depresii reactive trenante, boli psihice durabile;
- psiho - traumatizarea copilului;
- devianţa juvenilă;
- divorţul;
- suicidul.
Devianţa = lipsa de adeziune în însuşirea valorilor societăţii exprimată prin comportament atipic şi potenţial dezumanizant.
Forme de reactivitate la frustrarea familiei:
- excentricităţi;
- conduita de demisie: refuzul hranei, fuga
Forme de conduită disfuncţionale aberante cu model patologic: violenţa, sexopatie, etilism.
Asupra abuzului fizic se pun o serie de probleme de ordin practic din perspectiva sistemului de valori a fiecărei societăţi. În evoluţia formelor de abuz fizic aspectul cultural este determinant, ce este acceptat în cazul unei culturi nu prezintă aceleaşi valori în alte culturi.
Psihoterapia cuplului şi familiei
Deoarece termenul „terapie maritală” se referă desigur, la tratamentul celor care trăiesc împreună ca soţ şi soţie, termenul terapie de cuplu este folosit pentru a include şi pe cei care trăiesc împreună în afara căsătoriei.
Terapia maritală se aplică fie deoarece conflictele maritale par a fi sursa problemelor emoţionale ale unuia dintre soţi, fie pentru că apar probleme care pot duce la desfacerea căsătoriei şi amândoi soţii doresc să o salveze. În terapia familială pot fi incluşi şi alţi membri ai familiei, de obicei copii.
În pasul aparent simplu de trecere de la tratamentul individual la cel al cuplului, există un element conceptual important. Acesta este reprezentat de faptul că problema nu se referă la o persoană ci la ambii parteneri. Este general acceptat faptul că o bună căsătorie se bazează pe împărtăşirea valorilor, preocupare pentru bunăstarea şi dezvoltarea personalităţii partenerului, toleranţa diferenţelor ca şi pe o balanţă echilibrată în ceea ce priveşte dominarea şi luarea deciziilor. Totuşi, pentru a evita impunerea unor valori, psihoterapeutul adoptă adesea tehnica abordării prin probleme ţintă. Cuplului i se cere să identifice dificultăţile pe care ar dori să le rezolve. De asemenea, este util pentru clinician, în discuţia cu pacienţii, să poarte în minte stadiile prin care trece o căsătorie: mai întâi viaţa în doi, apoi creşterea şi educarea copiilor şi în sfârşit readaptarea când copiii părăsesc căminul.
Descrierea terapiilor maritale:
Metode analitice
Aceste metode folosesc concepte de psihanaliză. Ideea centrală este factorul determinant al comportamentului cuplului căsătorit, din momentul alegerii reciproce, este reprezentat de forţe inconştiente. Fiecare persoană îşi alege un partener care este perceput ca o „completare” dar adesea unul dintre parteneri nu poate satisface aşteptările (inconştiente) ale celuilalt.
Scopul acestui tip de tratament este, prin urmare, ajutarea fiecărui membru al cuplului să-şi înţeleagă propriile nevoi emoţionale şi felul în care acestea se leagă de cele ale partenerului. Se pot folosi diverse forme de terapie: un terapeut poate vedea ambii pacienţi împreună; doi terapeuţi văd ambii pacienţi împreună (fiecare terapeut îngrijind iniţial unul dintre parteneri); doi terapeuţi văd pacienţii separat, întâlnindu-se regulat pentru a-şi coordona tratamentul. Opiniile diferă în ceea ce priveşte valoarea şi indicaţiile fiecăreia din aceste metode. În terapia maritală de acest tip, terapeutul are un rol mult mai activ decât ar avea în tratamentul analitic al unui singur pacient. Terapeutul nu este pus în situaţia de a interpreta „transferul” către el însuşi, ci comentează relaţia dintre parteneri şi felul în care aceasta reflectă experienţa din copilărie a fiecăruia dintre ei.
Metode tranzacţionale
În cadrul acestor metode, pot participa unul sau doi terapeuţi, dar partenerii sunt întotdeauna văzuţi împreună. Scopul tratamentului este descoperirea regulilor ascunse care guvernamentează comportamentul membrilor cuplului şi dezacordului asupra acestor reguli. Aceste subiecte se discută pornind de la conflicte ce apar în viaţa de fiecare zi a cuplului (de exemplu cine decide locul de vacanţă şi cine hotărăşte persoana care trebuie să decidă aceasta).
Metode comportamentale
Acestea folosesc aşa-numitele tehnici operant – interpersonale. Pentru început terapeutul identifică modul în care este reîntărit comportamentul nedorit între parteneri. El cere fiecăruia dintre ei să definească un comportament pe care l-ar dori la celălalt. Fiecare partener trebuie să aleagă un mod de a recompensa comportarea adecvată a celuilalt. Aceasta se poate face pur şi simplu prin exprimarea afecţiunii şi a înţelegerii sau printr-un comportament pe care celălalt îl doreşte. Acest din urmă mod se poate exprima prin formula „dă ca să primeşti”. Descris atât de sumar, tratamentul poate să pară o formă de „târg” care este departe de o relaţie afectuoasă între soţi. În practică, însă, el poate face cuplul să renunţe la vechile obiceiuri de critică şi ceartă; îl poate învăţa să coopereze, cu consecinţa ameliorării relaţiei şi a sentimentelor reciproce.
Terapia familială
Mai mulţi membri ai familiei i-au parte la acest tratament. Cel mai adesea se includ ambii părinţi şi unul dintre copii, ale cărui probleme au determinat familia să solicite tratamentul. Din când în când, pot lua parte ceilalţi copii sau bunicii. Scopul tratamentului este ameliorarea problemelor care au produs iniţial tulburarea pacientului, şi nu atingerea stării ideale de familie sănătoasă.
Un mod util de a distinge între diverse forme de terapie familială ar fi: forme de psihoterapie preocupate în principal de evenimente trecute, altele de evenimente prezente; forme în care terapeutul se bazează pe interpretare, altele în care sugerează măsuri în cadrul familiei; forme în care există o strategie generală de tratament, oricare ar fi problema pacienţilor, altele care aplică tactici flexibile pentru fiecare caz în parte; forme în care se susţine participarea egală în terapie a tuturor membrilor familiei, altele acceptă autoritatea părinţilor faţă de copii.
Terapia familială este folosită mai ales în tratamentul copiilor (adolescenţilor) ce locuiesc cu părinţii lor. Terapia familială este în mod special eficientă în două circumstanţe: când părinţii nu pot înţelege comportamentul unui copil sau adolescent; când familia face din unul dintre membrii „ţapul ispăşitor al problemelor comune”.
Infracţiuni violente
Omuciderea
Omuciderea poate fi împărţită în mai multe categorii juridice. Principalele sunt omorul, omorul prin imprudenţă şi infaticidul.
Este o practică comună aceea de a împărţi omuciderea în „normală” şi „anormală”, conform cu consecinţa legală. Omuciderea este „normal”, dacă este urmată de o condamnare pentru omor sau omor prin imprudenţă, conform cu preceptele de practică judiciară; este „anormală”, dacă există o constatare de omor patologic, omor suicidar, responsabilitate diminuată sau infaticid. Această distincţie este folositoare pentru interpretările statistice.
Omuciderea „normală”- este corelată cu jaful sau infracţiuni sexuale. Când se produce omuciderea sexuală, aceasta poate fi urmare a panicii din timpul săvârşirii infracţiunii sexuale. Ca alternativă poate fi vorba de omor sadic, frecvent comis de un bărbat timid cu fantasme sadice bizare şi alte fantasme violente.
Omuciderea „anormală”. Omuciderea săvârşită de femei este mai rară şi aproape întotdeauna „anormală”, cea mai frecventă categorie fiind infaticidul. Victimele omuciderii sunt de obicei membrii de familie. La cei săvârşesc omucidere „anormală”, diagnosticul psihiatric cel mai comun este tulburarea depresivă, în special la cei care după aceea se sinucid. Alte diagnostice asociate sunt schizofrenia, tulburarea de personalitate şi alcoolismul. Sindromul de gelozie patologică poate fi asociat cu oricare dintre diagnosticele de mai sus. Este deosebit de periculos datorită riscului ca infracţiunea să fie repetată.
O mare parte dintre toţi ucigaşii sunt sub influenţa alcoolului în momentul săvârşirii crimei. Aproximativ jumătate din victimele de sex feminin sunt omorâte de soţii lor, iar restul în principal de rude sau prieteni intimi. În contrast cu aceasta, aproximativ jumătate dintre victimele masculine sunt omorâte de străini sau asociaţi întâmplători.
Părinţii care îşi omoară copiii
Majoritatea acestora sunt omorâţi de un părinte care este bolnav mintal, în special de către mamă.
Infanticidul
O femeie care îşi ucide copilul poate fi acuzată de omor sau omor prin imprudenţă, dar în circumstanţe speciale acuzaţia poate fi de infanticid.
Infanticid = atunci când o femeie cauzează moartea copilului ei de vârstă mai mică de 12 luni, dar la acel moment echilibrul ei mintal era deranjat din cauză că ea nu s-a restabilit complet după efectele naşterii sau alăptării consecutive naşterii copilului, ea va fi vinovată nu de omor ci de infanticid.
Se pot delimita 2două tipuri de infanticid. Atunci când uciderea s-a produs în decursul primelor 24 de ore după naştere, în majoritatea cazurilor copilul nefiind dorit şi mama fiind tânără şi nepregătită să-l îngrijească, dar nu şi bolnavă psihic. Când uciderea s-a produs la mai mult de 24 ore după naştere, în majoritatea cazurilor mama avea o tulburare depresivă şi a ucis copilul pentru a-l salva de suferinţele pe care ea le anticipa pentru acesta.
Acest subiect a suscitat atenţia tot mai mult în ultimii ani. Mai multe trăsături necesită subliniere.
În primul rând, unii indivizi sunt violenţi doar în familie, pe când alţii sunt de asemenea violenţi şi în afara familiei. În al doilea rând , şi de o importanţă deosebită, violenţa familială este puternic asociată cu consumul excesiv de alcool. În al treilea rând, violenţa în familie poate avea efecte vătămătoare de durată asupra dezvoltării psihologice şi sociale a copiilor.
Dintre variatele forme de violenţă în familie amintim: omuciderea, abuzul faţă de copil, violenţa asupra bătrânilor.
Ca o caracteristică a familiei în societatea contemporană este dată de mutaţiile care au avut loc. Sensul de familie a devenit în ultima perioadă cam ambiguu. S-au produs transformări privind familia nucleară pentru că în societatea contemporană găsim o mulţime de modele ca forme alternative: monoparentale, cu deficienţe, familii reconstruite. Familia şi-a modificat funcţiile, procesele interne datorită modificărilor care s-au produs la nivelul societăţii. Există o legătură puternică între familie şi societate.
TRANSFORMĂRI:
Y scăderea numărului membrilor familiei;
Y scăderea importanţei funcţiei economice a familiei;
Y creşterea mobilităţii membrilor familiei (pe orizontală sau verticală);
Y fluctuaţia şi mişcările de populaţie (fluctuaţia funcţiei de muncă);
Y femeia participă cu preponderenţă la viaţa socială şi în acelaşi timp statusul acesteia s-a modificat şi a condus la independenţa economică a acesteia;
Y funcţiile familiei au fost preluate de societate;
Y redimensionarea controlului demografic;
Y creşterea preocupării familiei faţă de problemele cu conotaţii sociale.
Familia – reprezintă mediul prielnic pentru creşterea şi dezvoltarea copilului. Responsabilitatea revine părinţilor care trebuie să urmărească satisfacerea nevoilor copilului. Familia trebuie susţinută pentru a-şi îndeplini rolurile sale. Pentru a analiza familia nu trebuie să aplicăm o concepţie reducţionistă cu referire la îndeplinirea funcţiilor economice ale familiei. Analiza acestor paliere duce la concluzia că nu sunt servicii sociale îndeajuns.
În România în perioada prerevoluţionară problemele privind asistenţa socială a familiei se caracteriza prin pasivitate. În perioada comunistă asistenţa socială nu era orientată spre investigarea conţinutului acesteia. S-a desfiinţat învăţământul de asistenţa socială şi psihologică. Rezolvarea problemelor sociale se putea rezolva, pentru că aşa era mentalitatea, prin intermediul politicilor sociale. S-au redus serviciile sociale şi s-au deprofesionalizat serviciile de psihologie şi asistenţă socială.
Dar, după 1989 s-au reluat din nou problemele legate de social.
Sistemul social a înregistrat în perioada dinaintea lui 1989 probleme: a crescut şomajul, scăderea venitului minim şi inexistenţa măsurilor practice de intervenţie, a crescut sărăcia şi s-a transformat într-un fenomen de la o stare individuală. Făcând o analiză a serviciilor sociale şi văzând cât de dezvoltate sunt putem să ne dăm seama cât de dezvoltat este statul respectiv.
Agresivitate – agresiune – violenţă
Violenţa = modalitatea de acţiune brutală şi radicală în relaţiile de viaţă din societate.
Familia = climat psiho-emoţional cu tipuri expresive de comunicare şi acţiune în interior şi în relaţiile cu mediul.
Tendinţe de dislocare şi dezorganizare în realizarea funcţiilor:
- reducerea timpului petrecut împreună;
- acţiuni separate ale adulţilor;
- unidirecţionarea utilitară şi programului + ştergerea comprehensiunii afective;
- stări de boală;
- psihotraume acumulate;
- despărţiri temporare impuse;
Din toate acestea rezultă relaţii familiale de risc.
Violenţa: intrafamilială, intramaritală, a unor grupuri victimizate (copiii, mama şi fiica, sau doar copilul din prima căsătorie.
Semnale de alarmă pentru disfuncţia familială:
- grade de devalorizare a unui membru al cuplului;
- intensitatea unor stări de aversiune în relaţiile familiale – necomunicare sau comunicare convertită expresiv în violenţă;
- perturbări sau întreruperi ale cuplului sexual;
- dezorientarea – în special a femeii şi solicitarea ajutorului
Abuzurile se manifestă prin suferinţe ce ţin de domeniul medical sau suferinţe psihoreactive, care ţin de psihologia educativă şi socială.
Diagnosticul şi intervenţia ţine de mai multe discipline: psihologia – psiholog, medicina legală, asistenţa socială, justiţia.
Aspecte clinice ale stării funcţionale a familiei
Caracteristicile familiei sunt complexe: natural – biologic, socio-cultural şi economic. Asigură satisfacerea unei game largi de trebuinţe şi aspiraţii (nevoi şi aşteptări) ale membrilor. Dinamica relaţiilor familiale e în funcţie de: compoziţia numerică, tipul de relaţie intrafamilială, criteriul de selecţie a partenerului, gradul de coeziune şi rezistenţa la frustrare, statut economic, prezenţa sau absenţa copiilor.
Din punct de vedere psihologic s-a elaborat o tipologie a structurii familiei „normale” în care riscul apariţiei violenţei intrafamiliale (la nivelul grupului familiei sau a unui membru) creşte în progresie aritmetică):
- familia nucleară propriu-zisă (cuplu + copii naturali );
- familia nucleară cu copii adoptaţi;
- familia nucleară lărgită (cuplu + copii + rude);
- familia nucleară în curs de dezorganizare (cuplu în prag de separare);
- familia dezorganizată (grupul familiei de bază incomplet);
- concubinaj;
Factorii ce influenţează starea de sănătate mentală a familiei:
- accidentali – deces, îmbolnăviri;
- psiho-sociali – diferenţe etnoculturale, temperamentale, caracterologice, probleme economice, relaţii extraconjugale
Resurse interne ale familiei:
- rol antipatogen şi sanogenetic (mediu securizat, detensionare emoţional – instinctuală;
- mediul natural de dezvoltare al copilului;
Resursele interne ale familiei sunt limitate: un copil poate dezechilibra, stilurile parentale psihopatogene (afectiv – excesiv, autoritar – intrusiv, rejectiv – astenic), carenţe afective sau autoritare şi model, comunicare distorsionată.
Etiologia violenţei intrafamiliale
Modele factoriale:
- psihopatic – parental: tatăl percepe copilul ca un adult ostil;
- mezologic: violenţa familială e generată de: sărăcie, izolare socială, aculturaţie;
- victimologic: postura de victimă;
- psihologic: generat de frustrare;
- psihosocial: starea familială prezintă factori de risc ca: însuşiri precoce de violenţă în personalitatea unui membru, consum de alcool, gelozia şi factori sexuali, conjugopatii
Starea de sănătate a familiei = stare de bine fizic, psihic şi social din care rezultă complementaritatea între aceste nivele în scopul rezilierii conflictelor şi a unei noi perspective a cuplului.
Conjugopatii =degradarea relaţiilor familiale.
Factori ce declanşează conjugopatia:
- biologici – nepotriviri fiziologice, anatomice, sexologice;
- psihologici – personalităţi necomplementare şi conflictuale;
- psihosociologici – asprirea divergenţelor, rigiditate;
- social - loc de muncă, navetism, venit, habitat;
- culturali – valori morale, etnice
Forme clinice de manifestare a conjugopatiilor:
- psihosindrom în doi,
- decompensare printr-o diversitate a formelor de violoenţă;
- intoxicaţii cu evoluţii caracteriopatopsihotice;
- dezvoltări delirant conflictuale;
Simptome de alarmă:
a. factori psihorelaţionali:
- devalorizarea partenerului e proporţională cu calităţile atribuite iniţial (supraestimarea, săptămâna chioară, necunoaşterea etc.);
- intensitatea aversiunii poate varia între extremele interiorizare – ostilitate;
- prima care sesizează evoluţia nefavorabilă a vieţii de cuplu este femeia şi tot ea solicită ajutor;
- conflictele familiale duc la hiposexualitate şi generează violenţe.
b. Factori motivaţionali ce instituie sau întreţin conduite violente:
- laxitatea moravurilor cu scăderea caracterului creator al legăturii conjugale;
- rigiditatea moravurilor
c. factor agravant pentru trecerea la violenţa manifestă – consumul de alcool
Sindroame clinice ale violenţei intrafamiliale:
- sindromul femeii bătute;
- sindromul copilului bătut;
- sindromul bărbatului bătut;
- agresiuni sexuale.
Sindromul femeii bătute = persoana care a primit o injurie demonstrabilă, fizică sau psihologică, deliberată, severă şi repetabilă de la partenerul marital (soţ sau concubin). Acest sindrom are o cea mai mare frecvenţă aproximativ 75% din cazurile de violenţă familială.
Aspecte descriptive:
- femeia e victimă;
- violenţele capătă aspecte psihotraumatizante;
- evoluează spre impulsuri acute de agresiune (până la omor) sub influenţa alcoolului
- are o dinamică:
- gelozie;
- tensiuni interpretative de suspiciune;
- violenţa pasională;
- violenţa heteroagresivă;
- violenţa autoagresivă;
Sindromul copilului bătut = un copil care evidenţiază leziuni clinice şi radiologice, care sunt frecvente şi multiple, implică mai ales capul, ţesuturile moi, oasele lungi şi cutia toracică şi nu pot fi explicate prin boli naturale sau accidente.
Leziuni:
- hemoragii intra şi extracraniene;
- echimoze severe întinse;
- fracturi la nivelul cutiei craniene;
- plăgi mişcate;
- arsuri.
Întrebarea care se pune este: Ce tip de personalitate prezintă părinţii care bat copiii?
Avem de a face cu două grupuri:
- incontrolabili:
- personalitate psihotică pentru care copilul joacă un rol idiosincratic (caracteristicile elementelor care ţin de sistem în care ceea ce poate fi semnificativ pentru specialist atunci când evaluează abuzul fizic într-o anumită cultură dacă se raportează la un alt sistem cultural, nu are aceeaşi semnificaţie) în fantasmele psihoproductive ale părinţilor. De aceea în orice cultură există anumite comportamente care pot fi considerate extreme sau inacceptabile.
- personalitate inadecvată care e impulsivă, imatură şi răspunde la conflict prin agresivitate;
- personalitate pasiv-agresivă care vede în copil un adversar la afecţiunea partenerului;
- personalitate sadică.
- controlabili:
- personalitate rece, care educă sever;
- tipul cu deplasare spre agresivitate care în mod normal e o personalitate adecvată dar nu poate face faţă dificultăţilor căsniciei.
Factori:
- condiţii de disfuncţionalitate în familie;
- nivel ridicat al stărilor de tensiune şi de stres;
- boala fizică sau mintală a părinţilor;
- copilul dificil;
- propria copilărie marcată de violenţă;
- părinţi tineri, anxioşi, impulsivi, frustraţi.
Caracteristici ale sindromului copilului bătut:
- frecvenţa maximă: 3-5 luni, când copilul e incapabil de a se apăra;
- frecvenţa crescută la copiii nelegitimi şi nedoriţi sau chiar născuţi prematur;
- se poate asocia cu pierderea afecţiunii în cuplu.
Consecinţe ale violenţei intrafamiliale
Efectele sunt multiple:
- clinic: depresii reactive trenante, boli psihice durabile;
- psiho - traumatizarea copilului;
- devianţa juvenilă;
- divorţul;
- suicidul.
Devianţa = lipsa de adeziune în însuşirea valorilor societăţii exprimată prin comportament atipic şi potenţial dezumanizant.
Forme de reactivitate la frustrarea familiei:
- excentricităţi;
- conduita de demisie: refuzul hranei, fuga
Forme de conduită disfuncţionale aberante cu model patologic: violenţa, sexopatie, etilism.
Asupra abuzului fizic se pun o serie de probleme de ordin practic din perspectiva sistemului de valori a fiecărei societăţi. În evoluţia formelor de abuz fizic aspectul cultural este determinant, ce este acceptat în cazul unei culturi nu prezintă aceleaşi valori în alte culturi.
Psihoterapia cuplului şi familiei
Deoarece termenul „terapie maritală” se referă desigur, la tratamentul celor care trăiesc împreună ca soţ şi soţie, termenul terapie de cuplu este folosit pentru a include şi pe cei care trăiesc împreună în afara căsătoriei.
Terapia maritală se aplică fie deoarece conflictele maritale par a fi sursa problemelor emoţionale ale unuia dintre soţi, fie pentru că apar probleme care pot duce la desfacerea căsătoriei şi amândoi soţii doresc să o salveze. În terapia familială pot fi incluşi şi alţi membri ai familiei, de obicei copii.
În pasul aparent simplu de trecere de la tratamentul individual la cel al cuplului, există un element conceptual important. Acesta este reprezentat de faptul că problema nu se referă la o persoană ci la ambii parteneri. Este general acceptat faptul că o bună căsătorie se bazează pe împărtăşirea valorilor, preocupare pentru bunăstarea şi dezvoltarea personalităţii partenerului, toleranţa diferenţelor ca şi pe o balanţă echilibrată în ceea ce priveşte dominarea şi luarea deciziilor. Totuşi, pentru a evita impunerea unor valori, psihoterapeutul adoptă adesea tehnica abordării prin probleme ţintă. Cuplului i se cere să identifice dificultăţile pe care ar dori să le rezolve. De asemenea, este util pentru clinician, în discuţia cu pacienţii, să poarte în minte stadiile prin care trece o căsătorie: mai întâi viaţa în doi, apoi creşterea şi educarea copiilor şi în sfârşit readaptarea când copiii părăsesc căminul.
Descrierea terapiilor maritale:
Metode analitice
Aceste metode folosesc concepte de psihanaliză. Ideea centrală este factorul determinant al comportamentului cuplului căsătorit, din momentul alegerii reciproce, este reprezentat de forţe inconştiente. Fiecare persoană îşi alege un partener care este perceput ca o „completare” dar adesea unul dintre parteneri nu poate satisface aşteptările (inconştiente) ale celuilalt.
Scopul acestui tip de tratament este, prin urmare, ajutarea fiecărui membru al cuplului să-şi înţeleagă propriile nevoi emoţionale şi felul în care acestea se leagă de cele ale partenerului. Se pot folosi diverse forme de terapie: un terapeut poate vedea ambii pacienţi împreună; doi terapeuţi văd ambii pacienţi împreună (fiecare terapeut îngrijind iniţial unul dintre parteneri); doi terapeuţi văd pacienţii separat, întâlnindu-se regulat pentru a-şi coordona tratamentul. Opiniile diferă în ceea ce priveşte valoarea şi indicaţiile fiecăreia din aceste metode. În terapia maritală de acest tip, terapeutul are un rol mult mai activ decât ar avea în tratamentul analitic al unui singur pacient. Terapeutul nu este pus în situaţia de a interpreta „transferul” către el însuşi, ci comentează relaţia dintre parteneri şi felul în care aceasta reflectă experienţa din copilărie a fiecăruia dintre ei.
Metode tranzacţionale
În cadrul acestor metode, pot participa unul sau doi terapeuţi, dar partenerii sunt întotdeauna văzuţi împreună. Scopul tratamentului este descoperirea regulilor ascunse care guvernamentează comportamentul membrilor cuplului şi dezacordului asupra acestor reguli. Aceste subiecte se discută pornind de la conflicte ce apar în viaţa de fiecare zi a cuplului (de exemplu cine decide locul de vacanţă şi cine hotărăşte persoana care trebuie să decidă aceasta).
Metode comportamentale
Acestea folosesc aşa-numitele tehnici operant – interpersonale. Pentru început terapeutul identifică modul în care este reîntărit comportamentul nedorit între parteneri. El cere fiecăruia dintre ei să definească un comportament pe care l-ar dori la celălalt. Fiecare partener trebuie să aleagă un mod de a recompensa comportarea adecvată a celuilalt. Aceasta se poate face pur şi simplu prin exprimarea afecţiunii şi a înţelegerii sau printr-un comportament pe care celălalt îl doreşte. Acest din urmă mod se poate exprima prin formula „dă ca să primeşti”. Descris atât de sumar, tratamentul poate să pară o formă de „târg” care este departe de o relaţie afectuoasă între soţi. În practică, însă, el poate face cuplul să renunţe la vechile obiceiuri de critică şi ceartă; îl poate învăţa să coopereze, cu consecinţa ameliorării relaţiei şi a sentimentelor reciproce.
Terapia familială
Mai mulţi membri ai familiei i-au parte la acest tratament. Cel mai adesea se includ ambii părinţi şi unul dintre copii, ale cărui probleme au determinat familia să solicite tratamentul. Din când în când, pot lua parte ceilalţi copii sau bunicii. Scopul tratamentului este ameliorarea problemelor care au produs iniţial tulburarea pacientului, şi nu atingerea stării ideale de familie sănătoasă.
Un mod util de a distinge între diverse forme de terapie familială ar fi: forme de psihoterapie preocupate în principal de evenimente trecute, altele de evenimente prezente; forme în care terapeutul se bazează pe interpretare, altele în care sugerează măsuri în cadrul familiei; forme în care există o strategie generală de tratament, oricare ar fi problema pacienţilor, altele care aplică tactici flexibile pentru fiecare caz în parte; forme în care se susţine participarea egală în terapie a tuturor membrilor familiei, altele acceptă autoritatea părinţilor faţă de copii.
Terapia familială este folosită mai ales în tratamentul copiilor (adolescenţilor) ce locuiesc cu părinţii lor. Terapia familială este în mod special eficientă în două circumstanţe: când părinţii nu pot înţelege comportamentul unui copil sau adolescent; când familia face din unul dintre membrii „ţapul ispăşitor al problemelor comune”.
Infracţiuni violente
Omuciderea
Omuciderea poate fi împărţită în mai multe categorii juridice. Principalele sunt omorul, omorul prin imprudenţă şi infaticidul.
Este o practică comună aceea de a împărţi omuciderea în „normală” şi „anormală”, conform cu consecinţa legală. Omuciderea este „normal”, dacă este urmată de o condamnare pentru omor sau omor prin imprudenţă, conform cu preceptele de practică judiciară; este „anormală”, dacă există o constatare de omor patologic, omor suicidar, responsabilitate diminuată sau infaticid. Această distincţie este folositoare pentru interpretările statistice.
Omuciderea „normală”- este corelată cu jaful sau infracţiuni sexuale. Când se produce omuciderea sexuală, aceasta poate fi urmare a panicii din timpul săvârşirii infracţiunii sexuale. Ca alternativă poate fi vorba de omor sadic, frecvent comis de un bărbat timid cu fantasme sadice bizare şi alte fantasme violente.
Omuciderea „anormală”. Omuciderea săvârşită de femei este mai rară şi aproape întotdeauna „anormală”, cea mai frecventă categorie fiind infaticidul. Victimele omuciderii sunt de obicei membrii de familie. La cei săvârşesc omucidere „anormală”, diagnosticul psihiatric cel mai comun este tulburarea depresivă, în special la cei care după aceea se sinucid. Alte diagnostice asociate sunt schizofrenia, tulburarea de personalitate şi alcoolismul. Sindromul de gelozie patologică poate fi asociat cu oricare dintre diagnosticele de mai sus. Este deosebit de periculos datorită riscului ca infracţiunea să fie repetată.
O mare parte dintre toţi ucigaşii sunt sub influenţa alcoolului în momentul săvârşirii crimei. Aproximativ jumătate din victimele de sex feminin sunt omorâte de soţii lor, iar restul în principal de rude sau prieteni intimi. În contrast cu aceasta, aproximativ jumătate dintre victimele masculine sunt omorâte de străini sau asociaţi întâmplători.
Părinţii care îşi omoară copiii
Majoritatea acestora sunt omorâţi de un părinte care este bolnav mintal, în special de către mamă.
Infanticidul
O femeie care îşi ucide copilul poate fi acuzată de omor sau omor prin imprudenţă, dar în circumstanţe speciale acuzaţia poate fi de infanticid.
Infanticid = atunci când o femeie cauzează moartea copilului ei de vârstă mai mică de 12 luni, dar la acel moment echilibrul ei mintal era deranjat din cauză că ea nu s-a restabilit complet după efectele naşterii sau alăptării consecutive naşterii copilului, ea va fi vinovată nu de omor ci de infanticid.
Se pot delimita 2două tipuri de infanticid. Atunci când uciderea s-a produs în decursul primelor 24 de ore după naştere, în majoritatea cazurilor copilul nefiind dorit şi mama fiind tânără şi nepregătită să-l îngrijească, dar nu şi bolnavă psihic. Când uciderea s-a produs la mai mult de 24 ore după naştere, în majoritatea cazurilor mama avea o tulburare depresivă şi a ucis copilul pentru a-l salva de suferinţele pe care ea le anticipa pentru acesta.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu