Terasa din Baalbek şi desenele rupestre de la Tassili

Terasa din Baalbek este aşezată pe u platou din Munţii Antilibanului, a fost clădită din blocuri de rocă densă, fiecare cu o greutate de o mie până la două mii de tone, deasupra ruinelor terasei s-a construit mult mai târziu un templu de arhitectură alexandrină care nu are nimic de comun cu terasa. Unii cercetători au concluzionat cu seninatate că lucrările s-au efectuat tot aşa ca şi la piramidele egiptene sau ca la ridicarea marilor statui din Insula Paştelui.

Istoria cunoaște câteva civilizații străvechi ce nu se supun în aparență legilor evoluţiei. Numite de obicei „civilizaţii” fără copilărie, acestea par a fi tâşnit din nimic, ajungând peste noapte, ca în basme, la o miraculoasă maturitate, pe care legile istoriei nu o pot explica.

Desenele descoperite in Sahara de Henri Lhote oferă şi ele dificultăţi de interpretare, căci, în ciuda naivităţii desenului pe stâncă, făcut probabil de o mână primitivă (sau de ce nu foarte rafinată), multe dintre subiecte ies vădit din limitele contextului clasic. Ceea ce H. Lhote numea, nu fără ironie bonomă „marele zeu marţian” este o figură înaltă de şase metri, părând a purat un costum spaţial etanşat sau în orice caz a unui scafandru complet, ambele soluţii fiind incompatibile cu gradul de dezvoltare a Africii preistorice. O idee de bază a lui James George Frazer din vestita lui „Creangă de aur”, afirmă că mersul gândirii omeneşti, în formele ei elevate, s-a desfăşurat de la magie la ştiinţă, trecând prin religie.

Una dintre cele mai interesante mi se pare o credinţă populară din Bucovina, potrivit căreia la început nu era pe lume nimic, decât un munte mare purtat încolo şi încoace de vânturi şi scoţând neîncetat foc din pisc. Omologarea muntelui cu un vulcan , în Bucovina, ar putea fi admisă în virtutea circulaţiei temelor folclorice, dacă muntele n-ar fi plutitor şi mai ales dacă legenda s-ar opri aici în descântece, dincolo de mica experienţă a medicinei empirice locale sau de incantaţie rituală, răzbat elemente dintr-o magie absconsă, pe care nu o înţelege nici magicianul moştenitor.

Împăratul Traian, urmând modelul lui Caezar a scris o carte despre războaiele din Dacia. Poate că spiritul său cultivat l-a împins să comunice date mai adânci despre religia şi moravurile stranii ale unui popor pentru care moartea era clipa festivă supremă. Totuşi, aceasta carte a dispărut. Dar, stau şi mă întreb dacă vreun istoric a căutat-o în pivniţele secrete ale Vaticanului?

Va urma!